Andrei Alexandrescu, psiholog, consultant de business strategy & management
Ceea ce cunoaștem mai puțin despre sportivi sunt poveștile lor de viață, truda, momentele dificile sau, mai general spus, universul lor psiho-emoțional. O declarație extrem de benefică pentru înțelegerea psihologiei în sport a fost cea a lui David Popovici privind experiențele sale emoționale înaintea Campionatelor Mondiale de Natație din 2025.
Prin intermediul lui David Popovici observăm coloratura emoțională din sportul de înaltă performanță și cum ies la iveală mecanisme invizibile – în cazul său, teama de a avea succes, de a atinge potențialul maxim. În societatea noastră am petrecut prea mult timp comparându-ne cu alții și uitând de bucuria procesului și a autodepășirii. Este nevoie, așadar, de o schimbare de paradigmă.
Prin acest articol îmi propun să cresc nivelul de conștientizare privind mecanismele psihice implicate în sport și să ofer câteva strategii prin care părinții își pot susține copiii.
Mecanisme psiho-emoționale implicate în sportul de înaltă performanță
Cel mai vizibil este nivelul ridicat de stres, mediat de factori externi și interni. De cele mai mult ori, ne raportăm la aspectele văzute – comportamentul familiei, antrenorilor, colegilor sau dinamica clubului sportiv. Sportivii se pot simți neînțeleși, neacceptați, defavorizați, iar aceste trăiri le afectează performanța și dorința de a continua.
Părinții pot oferi susținere nu doar materială, ci și emoțională: încurajare, înțelegere și o relație sigură în care copilul să poată vorbi despre dificultăți. Ei trebuie să-l ajute să depășească momente critice, pentru a-și construi reziliența și încrederea în sine. Ce nu are nevoie copilul este de presiune suplimentară pe rezultate la vârste fragede – procesul trebuie să rămână în centru.
În plan intern, avem gândurile și emoțiile, rareori exprimate. Aici se formează imaginea de sine, încrederea, credințele și fricile – iar dacă nu sunt calibrate, devin contraproductive. Copiii au nevoie de un spațiu sigur, deschidere și ghidaj din partea părinților. Întrebările simple („Cum se simte? Ce părere are despre sport? Ce temeri are?”) pot oferi cheia sprijinului real. Degeaba i se spune că poate mai mult dacă el se simte copleșit – trăirile îi vor influența performanța înainte de orice altceva.
Copiii și sportul de performanță – limitări și noi paradigme
Limitarea majoră, care cere schimbare de paradigmă, este dorința părinților sau antrenorilor de a transforma copiii în campioni mondiali. De multe ori, ei sunt forțați peste limite, riscând accidentări sau abandon.
În realitate – nu există sport de performanță la copii. O medalie de aur obținută la 9 ani nu este echivalentă cu una câștigată de un profesionist. Trofeul devine adesea satisfacția părintelui, nu bucuria copilului.
Un reper util este modelul stadiilor de dezvoltare în sport propus de Wylleman și Lavalle:
- 0–12 ani – inițiere prin joc și joacă, diversitate sportivă;
- 12–17 ani – dezvoltare și perfecționare într-un sport;
- 17–35 ani – rafinare/performanță;
- 30–35+ ani – retragerea și reconstrucția carierei.
Observăm că până la performanță există două etape intermediare – inițiere și dezvoltare.
Școală versus sport
Începerea școlii este deja încărcată de emoții – colegi noi, materii noi, profesori diferiți. Adăugarea sportului de performanță poate copleși copilul. În funcție de vârstă și etapa de dezvoltare, uneori școala și sportul nu pot fi duse amândouă la același nivel.
Rolul părinților este de a-și cunoaște bine copilul – abilități, talent, motivații – și de a comunica cu antrenorii. Astfel, pot lua decizii realiste și de durată.
Vă încurajez să corelați corect etapele de dezvoltare sportivă cu vârsta copilului și să evitați paradigma „copil-sportiv de performanță”. În acest mod, copiii se dezvoltă armonios, iar riscul de abandon cauzat de presiune excesivă scade considerabil.