Contează mult. Poate un pic mai mult decât îmi face plăcere mie, un om preocupat de conținuturi, să văd. Dar probabil că lucrul care-mi deschide un pic coada ochiului spre schimbarea din ce în ce mai puțin fină pe care ambalajul o juxtapune prezenței (oricărei prezențe) e faptul că, în literatură, artă, relații sociale, viață care-și scoate la lumină cele mai neașteptate fire narative, stilul e conținut, în sine.
Să mă explic.
Lumina dintr-o expoziție. Platingul dintr-un ménu dégustation. Atenția cu care e scris un mesaj. Coperta unei cărți. Homepage-ul unui site. O paginare curată, o explicație neînzorzonată de umor futil a unui context sau, dimpotrivă, temperată de rigoare în care și umorul își are locul lui, o baghetă dirijorală care se ridică în aer pe aceeași muzică, dar în alt tempo. Tot ce ține de manieră, acel ultim înveliș al experienței, a ajuns să mi se pară parte vie și, în cele din urmă, esențială. Un modificator deloc subtil, așa cum virgula ține adesea înțelesul textului în aer, schimbă accentul și reglează tonul, cantitatea și direcția comunicării. De multe ori, ambalajul e cadoul.
E o chestiune de stil, din care se desprinde sens, faptul că Doamna cu Hermină a lui Da Vinci, Cecilia Gallerani, mângâie un animal sălbatic care-și lasă sufletul captiv între degetele ei. E o chestiune de stil, din care se desprinde sens, faptul că, aproape 500 de ani mai târziu, Marchiza Luisa Casati își plimbă prin Veneția gheparzii cu zgărzi de pe care strălucesc, în noapte, diamante. E o chestiune de stil, din care se desprinde sens, costumul masculin supradimensionat al lui Lady Gaga, semnat de Marc Jacobs, purtat la un eveniment notoriu (și) pentru abundența de rochii. Numele unui protector, Ludovico Sforza, și relația duală dintre animalul sălbatic în inocența lui, dar sechestrat de context. Extravaganța unei moștenitoare bogate care-și dorea să creeze vizual ce făcea d’Anunzio pe hârtie. O poveste despre abuz și corp atacat în sâmburele identității lui. În multe ocazii, atenția pentru conținut, pentru ce se întâmplă, e dictată de cum se întâmplă.
La nivelul nostru, al oamenilor obișnuiți, stil înseamnă, adesea, recognoscibilitate. Chiar și atunci când are un element impredictibil. Îi recunoaștem pe ceilalți după modul în care interacționează cu noi și se arată lumii.
Spunem, des, „Nu e stilul ei/lui” când recognoscibilitatea aceasta e fisurată. Am crescut cu toții auzind că nu haina îl face pe om sau că moda și stilul nu sunt același lucru. E adevărat. Stilul e felul în care te desenezi în memoria oamenilor. Nu eticheta hainei, ci felul în care ai ales să o porți. Nu prețul sau datarea recentissimă a unei croieli sau a unui accesoriu, ci felul în care el spune, dacă spune, ceva despre tine. Când lipsește sensul, consonanța dintre purtător și manifest, apar acele stridențe și stângăcii atât de taxabile public, din care se hrănesc titlurile cu capslock și multe semne de exclamare.
Dar nu acesta e stilul despre care voiam să scriu. Sunt oameni mult mai educați ca mine în versatilitatea vestimentară și semnificațiile ei cultural sociale.
În ultimul timp, mă uit la stil mai des decât credeam că m-ar interesa în cotidianul meu. Adică mă uit la manieră. Probabil și la consecvență. Felul cum vorbim cu ceilalți. Cât panică răspândim în jur. Cum dăm vești. Unii îmbracă veștile bune în ludic și complicitate, parcă pentru a le augmenta. Alții drapează o veste proastă în violență și cinism, parcă pentru a se ține la distanță de ea. Mă uit la stresul din descrierea unei ore de curs și la entuziasmul din alta. Aleg, din principiu, medicii care nu mă ceartă, echipele în care nu se țipă, relațiile în care nu mă simt uitată sau folosită. Mă tem însă de toate aceste scenarii. Toate frecvente. Oare alerg după sens? Pare că după stil. După manieră. Pare că relația, gramatica unei situații influențează vital modul în care mă raportez la conținut.
Cea mai ingenioasă poveste de pe lume nu te ține în pagină dacă e scrisă ezitant. Cel mai talentat profesor pierde până și ideea de atenție dacă nu-și pregătește lecțiile. Cel mai bun profesionist nu își poate face meseria corect dacă se răstește la oameni. Cel mai bun medic pierde pacientul pe al cărui dosar nu se uită. Cea mai puternică știre e îngenuncheată de un dezacord. Cel mai consistent interviu sucombă sub pretenția omniscienței. Cea mai rafinată rochie e ucisă de pantofii nepotriviți. Cele mai prietenoase spații dispar dacă acolo te simți umilit. Cea mai bună intenție te poate duce în iad, one way ticket.
Așa că, probabil, în goana nebună după atenție, conținut, emoție, răspunsuri, validare, conectare, statement, relevanță, urmăritori, bani, predicții, autoritate, comunitate a timpului nostru, aleg stilul.
Cum mi se vorbește.
Din ce e făcut materialul.
Câtă încredere am în atenția și implicarea omului din fața mea.
Cum e spusă replica pe scenă.
Ce face vocea aceasta cu muzica.
Cine sunt eu în cuvintele celuilalt.
Cum e povestea aceasta. Cum îmi e spusă.
Sigur, în toate e loc pentru umanitate. Pentru oboseală. Pentru bâlbâială. Pentru zile proaste. Pentru migrena care modulează tot. Pentru eroarea de regie. Pentru tactul intermitent. Pentru răbufnirea rituală tuturor oamenilor. Pentru „nu ești tu când ți-e foame”. Pentru burnout. Pentru exagerare. Pentru frustrare. Pentru faux pas. Pentru imperfecțiune. Umanitatea nu alterează maniera. Cu condiția să nu oscileze mereu.
De-a lungul timpului, le-am dat celor apropiați multe cadouri fără ambalaj. Nu cred că le-am dat însă cadouri neîmpachetate în identitatea relației noastre. Care se construiește și se reconstruiește continuu. Cu grijă.
Și, poate, într-un fel forțat, exagerat, hazardat, dar deloc lipsit sens (pentru mine), stilul, maniera înseamnă și asta. Cum să nu rămâi singur, cu capul descoperit pe șantier.