Până târziu în secolul XX, mahalalele Bucureștiului erau adevărate refugii verzi. Aproape fiecare curte adăpostea o grădină cu flori, zarzavaturi și câțiva pomi fructiferi. Aceste grădini modeste, dar pline de viață erau extensia firească a casei: bucătăria de vară, spațiul de povestit seara, locul în care se împletea timpul.
Astăzi, ele supraviețuiesc doar fragmentar, în anumite colțuri ale cartierelor vechi, precum Cotroceni, Armenesc sau Icoanei, ca amintiri vii ale unui alt București. Un proiect pe nume „Grădini de București”, coordonat de arh. Eliza Yokina, și-a propus o inițiativă interdisciplinară de cercetare și documentare a grădinilor rezidențiale istorice din Capitală. Scopul proiectului finanțat de Ordinul Arhitecților din România este de recuperare a identității pierdute a grădinilor bucureștene. Rezultatele au fost expuse în Grădina Muzeului Casa Storck, iar în grădina Casei Ienăchiță (a unui anume Constantin Crăsnaru care locuia cândva pe strada Poetului, astăzi Ienăchiță Văcărescu) a avut loc o plantare comunitară cu iz local. Astfel de inițiative ne leagă afectiv de importanța grădinilor, a spațiului verde și a plantelor care ne ascut simțurile pentru noi înșine și orașul nostru.
Grădinile au multiple valențe și le descoperim ca actori de sine stătători nu doar în documentele de arhivă ale vechilor autorizații de construire (așa cum e cazul grădinii Casei Ienăchiță), dar și în tablouri și lucrări de artă. Istoricul de artă Ruxandra Dreptu a analizat parcusul grădinilor în arta marilor pictori, iar studiul ei a contribuit la valorificarea grădinilor și la încercarea de recuperare a identității verzi urbane a grădinilor ca parte din spațiul urban semiprivat. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, grădina sau peisajul integrat în portret era văzut pe fereastra din spatele personajului și reprezenta, în perspectivă, moșia sau proprietatea celui care crea contextul de a fi privit și admirat. Apoi Theodor Aman sedimentează peisajul, grădina (cu sau fără personaj principal) datorită picturii de plein air. Aman își reprezintă grădina casei sale din strada Clemenței, cu ronduri de flori, arbuști și copaci, care să reflecte liniștea, aristocrația (din care făcea și el parte) și bunăstarea. Grădina lui Aman este o grădină îngrijită, cultivată, cu copaci umbroși, alei și ronduri de flori dispuse concentric cu un trandafir cățărător în mijloc. Zidul dinspre casă este acoperit de iederă. Aman pictează grădina casei sale din mai multe perspective: uneori, unghiul se restrânge la zona rondului cu flori ca element compozițional central cu două personaje citind. Alteori, fragmentul de acoperiș de deasupra zidului clădirii în stil neoclasic este un accent de culoare alb-roșu. Grădina lui Aman este și un loc al așteptării și al misterului pe care fiecare spectator este liber să-l deslușească.
Atelierele artiștilor care, de cele mai multe ori, serveau și ca locuință erau în case care, de obicei, aveau și câte o grădină, dar aceste grădini nu apar întotdeauna în reprezentările artiștilor despre propria lume (fie din lipsa de interes pentru grădinărit, fie pentru genul acesta de pictură, cine poate ști?). Câteva grădini însă au rămas remarcabile și azi. Casa-muzeu a Ceciliei Cuțescu Stork din strada Vasile Alecsandri construită în 1912-13 avea o grădină în spatele casei înconjurată de ziduri vopsite în roșu pompeian, culoare folosită și la vila sa din Balcic, decorate cu basoreliefuri, coloane și statui și o fântână în mijloc inspirată de vila pictorului simbolist Franz von Stuck.
Saltul spre modernitate se face brusc și firesc, grădinile încep să apară din ce în ce mai mult în pictură, în timp ce grădinile urbane ale vechilor mahalale bucureștene se diminuează: orașul le absoarbe pentru a face loc clădirilor Art Deco și moderniste, iar pânza le păstrează în reprezentarea afectivă și estetică. Însă totuși, grădinile rămân de-a lungul timpului ca un fel de „sufragerie exterioară”.
Dacă sărim direct la Horia Paștina, care a făcut parte din grupul Prolog, ne dăm seama că, timp de mai bine de un secol, grădina-loc exterioară s-a transformat în grădină-stare, mondenitatea în individualitate, locul comun în spațiu sacru. Horia Paștina condensează în lucrările sale grădina din strada Rozmarin a lui Dan Nasta, un personaj fascinant, actor și colecționar de artă. Grădina din strada Rozmarin va fi transformată într-o scenă a jocului mistic. Horia Paștina începe să picteze în această grădină în anii ’80 și continuă până după anii 2000 în diferite versiuni și problematici. Perspectiva este aceeași, dar grădina este fundal reprezentativ pentru imaginea personalității lui Nasta și a soției sale, loc al așteptării mobilat cu un scaun gol sau, într-un final, împodobit cu simboluri creștine: porumbelul (duhul sfânt), ramura de viță-de-vie (simbolul pasiunii lui Hristos), crucea și floarea de crin (simbolul neprihănirii în Bunavestire). Grădina colecționarului Nasta cu zone cu gazon și straturi de flori și arbuști este decorată cu obiecte de colecție, cu capiteluri și fragmente de coloană, cu ornamente din ceramică. Pentru Dan Nasta, grădina este un proiect constant în directă legătură cu casa sau conacul, dar și cu colecția de obiecte de patrimoniu universal și românesc.
Dacă ne uităm la grădina zilelor noastre, după ce am străbătut timp de un secol și jumătate grădinile bucureștenilor, ale pictorilor, ale colecționarilor, ale mahalagiilor și ale botaniștilor, constatăm că în mentalitatea noastră s-a produs un salt de la reprezentarea colectivă la cea individuală, de la grandios și sublim la minimalism și derizoriu. Din păcate, grădina lui Aman a fost distrusă de sistematizarea Bucureștilor, iar cea a lui Dan Nasta a pierit într-un incendiu.
Ar fi minunat ca, din când în când, să ne oprim gândurile asupra grădinilor private din spatele gardurilor care au făcut parte integrantă din viața urbană a Bucureștiului și au constituit identitatea orașului alături de arhitectura prin care au fost puse în valoare. Aceste spații verzi, odinioară reflectate în artă și literatură, sunt astăzi aproape dispărute, fiind înlocuite treptat de spații verzi decorative sau eliminate complet. Proiectul „Grădini de București” a urmărit tocmai identificarea, clasificarea, cercetarea și promovarea acestor grădini, cu scopul de a le reda valoarea culturală și urbană și de a stimula recunoașterea lor ca parte a patrimoniului orașului. Cercetări de teren, arhivistice și bibliografice, inventarierea plantelor, relevee arhitecturale și peisagistice, toate au avut darul de a recupera un fragment din istoria verde a orașului nostru.
„Grădinile vorbesc despre noi” este unul dintre mesajele-cheie ale proiectului. Ele sunt considerate arhive emoționale ale orașului, spații de viață intensă, care mixează flori, arbori fructiferi, elemente utilitare și de loisir. Grădinile bucureștene ne invită la apartenență și implicare locală, cultivând înțelegerea orașului ca spațiu locuit și modelat de natură.