„Tu vorbești bine în public.”
„Îți place foarte tare!”
„Oricum te interesează!”
„Lasă că te descurci tu oricum!”
De curând, într-un studio, un om foarte talentat mi-a povestit despre ce înseamnă întreținerea talentului lui. Muncă. Efort constant. Greu. Căutări. Studiu. Emoții. L-am ascultat gândindu-mă cât de puțin din lucrurile acestea sunt vizibile în jur și cum bagatelizarea muncii vine aproape la pachet cu un lucru bun, ceva mai des întâlnit decât talentul pur, dar care, din păcate, pune mai mereu posesorul în papucii păgubitului: dacă îți place ce faci, nu e muncă. Sigur, în situația de față, era vorba de un om foarte talentat. Poate că m-am mirat puțin că împarte aceleași gratulări cu… noi, cam toți cei care vorbim sau manageriem în orice fel un eveniment sau un tip de conținut în fața unui public. Mi-a sunat și îngrozitor de familiar.
Am auzit des toate aceste marote și, pe principiul acesta (toxic pentru mine), e ușor să brodezi mai departe. Poate dacă îți place ce faci, nici nu mai trebuie să fii plătit, pentru că oricum muncești din pasiune, studiezi din interes, comunici cu oamenii pentru că te bucură să împarți ce ai aflat. Și asta nu te costă nimic. Poate că nu mai ai nevoie deloc de pauze, de odihnă, de concediu, de timp pentru tine și ai tăi, de somn, de pauză de masă, de timp în care să înveți. Să înveți să fii mai bun, să ții pasul cu lumea, să te rafinezi ca om și ca prezență. Uneori, publică.
Este, după umila mea părere, cea mai sigură modalitate de a strangula entuziasmul cuiva. Confuzia între pasiune, experiență, expertiză, interes, conștiinciozitate, rigoare profesională, deschidere către studiu și lipsa de efort nu e altceva decât bagatelizarea continuă, din păcate continuu validată social, a ideii de profesionist.
„Ție îți este ușor. Tu oricum te pregătești…”
Da, un profesionist studiază continuu în domeniul lui. Nu neapărat pentru că e perfecționist, ci pentru că e responsabil. Da, mulți dintre noi muncim cu multă plăcere și munca aceasta ne dă energie. Nu înseamnă că ne e ușor. Sau că nu avem vieți, greutăți, provocări care rulează în paralel. Și care nu se văd. Da, facem efort pentru că suntem dispuși să-l facem, asta nu înseamnă că viețile noastre profesionale sunt un deliciu, ci doar că încercăm să fim eficienți în ciuda obstacolelor care apar în calea oricui.
„Tu poți! Tu te descurci” e un mesaj care invalidează acest efort. Am auzit de mai multe ori că e ușor să vorbești în fața unui public, dacă „ai papagal”, „vorbele la tine”, „ai mai făcut asta de multe ori”. În fapt, un profesionist nu prea vorbește vorbe. Se pregătește înainte. Întoarce subiectul pe toate părțile, are grijă să fie acoperit pe fiecare afirmație și, dacă ratează, ratează cu o mulțime de ochi pe el. În timp real, fără acces la butoanele rewind și edit. O fi ușor? Dacă îți faci treaba bine, da, așa poate să pară.
„Păi, ce, tu ai emoții?!?”
Dacă nu se văd, nu înseamnă că nu sunt, ci doar că, după ani de exercițiu, sunt mai ușor de camuflat. De înghițit, de multe ori. Să lucrezi cu public înseamnă și stres, și bucurie pură, și energie bună, și adrenalină, și hate. Uneori, toate în același timp. Și trebuie să le faci față. Uneori cu microfoane, cu lumini, cu săli pline. Așa e jocul.
Da, uneori te doare măseaua. Capul. Inima. Și vorbești mai departe, îți vezi de treabă și nu te plângi. Ai, ce-i drept, satisfacția faptului că ai depășit cel mai dificil context: emoțiile tale, situația ta personală. Ai trecut peste ceea ce părea o limită și ai făcut asta la oră fixă, cum era în desfășurător. Oamenii moderează evenimente, fac live-uri și se urcă pe scene cu febră, entorse, picături în ochi, migrene, spaime, greață, vulnerabilități de toate felurile. De ce o fac? Pentru că le place și pentru că așa sunt joburile lor. Pare fluid, exersat, o joacă. Efortul real însă e în culisele fiecăruia, care sunt ceva mai complicate decât un text spus cu zâmbet, un nod bine strâns la cravată sau o lavalieră care-ți dă culoare în voce. Acolo se întâmplă lucruri pe care nu le vede nimeni și care, ca urmare, nu sunt cuantificabile.
Dacă-ți place munca ta și nu te plângi, ci te bucuri că o faci, ai, în continuare, dreptul de a fi obosit. De a avea îndoieli. Zbateri. Dileme. De a nu te descurca, ocazional, pentru că, ce să vezi, om ești. De a avea nevoie de o vorbă bună. Sau de o mână pe umăr, pentru că ți-ai luat și aplauze, și mizerie. Cei mai mulți oameni au dreptul de a-și face munca în și cu intimitate. Cu microfoane și căști, blende și număr de pași până la semn, nu prea merge așa. Dar sigur că zâmbești când lumea te vede și începi să vorbești unui public pe care nu-l cunoști.
În fond, ție îți place ce faci. Și-ți e ușor.