Ștefana Samfira: „Am crescut cu pâine și teatru!”

Dacă tot suntem în luna desemnată iubirii, mă bucur să vă prezint un cuplu „ca la carte” – Ștefana și Cristian Samfira, personalități puternice, cu pasiuni creatoare, soți, artiști, părinți, parteneri de aventuri și… „montagne russe”. Un cuplu care întruchipează deviza Forbes Life România – „Să trăim frumos!”.

Foto: Matei Buță

Am întâlnit-o pe Ștefana într-o seară în care mă aflam în atelierul lui Cristian, copleșită de toate creațiile, materialele, culorile, luptându-mă cu un embarrass du choix. Ștefana a apărut, superbă, cu un ușor zâmbet, elegantă, cool, grăbită. Așa am descoperit o personalitate fascinantă, pe care mă bucur să o împărtășesc cu voi.

Cine este Ștefana Samfira în câteva cuvinte?

Cineva cu mult optimism, empatie, bun-simț, multe gânduri, imaginație, proiecte și planuri mărețe, în câteva cuvinte, cineva care nu cunoaște plictiseala și nu-i ajung 24 h într-o zi! Cu somn liniștit și adânc, când apuc să pun capul pe pernă. Cu conștiința împăcată când mă uit în oglinzi!

Când și cum a început odiseea ta în teatru?

Odiseea mea a început fără Homer, s-a întâmplat să apar pe lume într-o familie de actori. Drept urmare, grădinița mea a fost prima lojă pe stânga din Teatrul Odeon, cabinele din teatrele Odeon și Giulești, chiar și cele din teatrul din Petroșani. Vacanțele de vară mi le petreceam în turnee, cu părinții mei. Astfel am crescut cu pâine și teatru! Am avut mai multe variante legate de o viitoare meserie și am ajuns la concluzia că a fi actor este singurul mod de a-mi satisface curiozitățile. Nu m-am gândit niciodată la partea de pedagogie teatrală, dar mă bucur că am găsit și acest drum. Bucuria și satisfacția lucrului cu studenții este la fel de mare ca prezența pe scenă.

Cum vezi noțiunea de spectacol de teatru în secolul 21? Ce s-a schimbat față de, să spunem, anul 2005 și anul 2015?

Deschizi un subiect care mă frământă. Cum să zic scurt și concis? Înainte de 1989 erau puține variante de divertisment cultural. La televizor, programul era ultrascurt, la cinematograf rula un singur film timp de câteva săptămâni, așa că singurul loc unde se-ntâmpla ceva rămânea teatrul. Fiecare teatru avea în repertoriu mai multe spectacole. Aveai de unde alege. Oamenii veneau la teatru să vadă povești, să fugă din realitatea apăsătoare în care trăiau. Nu exista presiunea ratingului. Cenzura strivea. Accentul cădea pe calitatea actului artistic. Îmi amintesc spectacolul Să nu-ți faci prăvălie cu scară (mama juca alături de Olga Tudorache, Sebastian Papaiani etc.), Arta conversației (tata juca alături de Adriana Trandafir etc.), Platonov (mama, Șerban Ionescu etc.), Pescărușul (mama, tata etc.), spectacole care pentru mine erau ca poveștile nemuritoare pe care le citeau părinții copiilor înainte de culcare. Să fi fost doar percepția mea de copil? Posibil. După revoluție, cum era și firesc, a venit un nou val de spectacole… să le numim avangardiste. Au pus cătușe florilor, în regia lui Alexander Hausvater, a fost un spectacol despre care s-a vorbit mult, apoi Richard al III-lea, spectacolele Cătălinei Buzoianu etc. Artiștii erau, în sfârșit, liberi și asta a declanșat un frison fabulos. Dar ne-am obișnuit repede cu această libertate și a apărut concurența canalelor TV, cinematografele multiplex, petrecerile, terasele, plus libertatea de a circula prin lumea largă. Publicul are multe opțiuni, acum are și inteligența artificială la dispoziție, cine știe ce ne mai așteaptă! A crescut numărul de locuri pentru studenții la teatru, spațiile neconvenționale unde se joacă teatru au ajuns o convenție firească. Calitatea actului artistic a scăzut nu din lipsa de interes a echipelor teatrale, ci din pricina vitezei cu care se întâmplă totul, viteza cu care schimbăm canalele de TV, imaginile de pe Instagram sau TikTok. Timpul înghite tot, dar mai ales o scenă unde nu se-nțelege povestea spusă. De ce o fi zis Leonardo da Vinci că arta trăiește din constrângeri și moare din libertate?

Consideri că, la un moment dat, inteligența artificială va avea ceva de spus în teatru?

Sigur că da, atâta vreme cât vom ști cum să o folosim pentru a ne ușura munca, va fi perfect. Inteligența artificială e un instrument de lucru. Cu ajutorul tehnologiei putem crea decoruri fabuloase, ambient sonor, lumini etc. Performanța actorului însă nu cred că va putea fi înlocuită vreodată de vreo mașinărie. Omul e imprevizibil și paradoxal.

Ce te bucură și ce te sperie în teatrul contemporan?

Mă sperie minimalismul, mă sperie că sunt multe spectacole în care actorii doar stau și spun un text, mă sperie banalul în scenă. Nimic nu e mai mortal ca banalul în scenă! Mă bucură faptul că tinerii absolvenți sunt creativi, au învățat să-și creeze contextul. Mă bucur că există varietate și concurență.

Care sunt planurile tale în carieră?

Planurile se realizează, nu se povestesc. Pot doar să îți spun că am multe planuri, unele în curs de realizare și altele în faze și emfaze!

Care sunt micile/marile tale bucurii?

Parcursul unei vieți este făcut din detalii, iar dimensiunea unei bucurii este în raport direct cu însemnătatea evenimentului. O bucurie mică poate deveni extremă în funcție de cât de mult înseamnă pentru mine. La fel și o tristețe. O bucurie mare poate fi sunetul pașilor în alergare pe care îi face Ilia, fiul meu cel mic, dimineața, fix înainte de a se strecura sub plapumă lângă mine, sau acordurile unei noi compoziții muzicale ale lui Sasha, fiul meu cel mare.

Ești și muza soțului tău, creatorul Cristian Samfira. Cum te împaci cu acest rol?

Aș zice că sunt mai degrabă „provocarea” lui. Nu sunt tocmai ceea ce numim o persoană comodă. Cum spuneam mai sus, am proiectele mele pentru care îmi dedic mult timp. Cred că asta e și o posibilă cheie a relației noastre de 22 de ani! Amândoi suntem artiști, avem zone de desfășurare diferite, venim fiecare cu timpul nostru de lucru, sau de studiu, de provocare, venim mereu unul lângă altul. Nu ne plictisim niciodată. Pentru noi, orice experiență devine sau poate deveni o sursă de creație – fie că e un obiect vestimentar, un obiect, un desen, o poezie, o particularitate a vreunui personaj dintr-o piesă de teatru.

Deviza Forbes Life România este: Să trăim frumos! Ce înseamnă pentru tine a trăi frumos?

Se pare că am anticipat întrebarea și am răspuns mai sus. Să trăim frumos înseamnă să ne păstrăm curiozitatea, să încercăm să înțelegem și nu să judecăm.

O lecție de viață și/sau un rol care te-au marcat.

Filozoful Constantin Noica, pe care l-am cunoscut când aveam șapte sau opt ani și abia învățam să scriu, mi-a spus: „Când vei întâlni în drumul tău un bolovan, nu da cu piciorul, pentru că s-ar putea să ți-l rupi, ocolește-l și mergi înainte”. Atunci mi s-a părut nicicum, cu toate că luam povestea în concret și nu prea erau bolovani pe trotuarele pe care mergeam. Cu cât înaintez – să zicem că înaintez în descrierea unui drum numit al vieții –, tot mai mulți bolovani îmi ies în drum. Să fie oare că nu mai merg pe aceleași trotuare pe care mergeam pe când aveam șapte sau opt ani și nu prea știam să scriu?

În ceea ce privește teatrul, orice rol îți deschide noi orizonturi de cunoaștere și asta te marchează. Dar întâlnirile cu regizori, actori, scriitori sunt peste orice rol.

Cum arată o zi obișnuită pentru o familie atât de creativă?

Zilele noastre nu prea se aseamănă. Adică avem paliere de activități diferite. Ilia are cel mai clar și stabil program dintre noi toți: mersul la școală, la orele de teorie muzicală, la pian, cititul, lecțiile și, evident, joaca. Apoi urmează Cristian, care merge în fiecare zi la atelierul de design vestimentar și la atelierul de pictură, dar ceea ce face la atelier diferă zilnic. Sasha merge la liceu, are orele de percuție, pian, teoria muzicii, apoi de orgă la Conservator și variat la repetiții ba pentru orchestră, ba pentru concert etc. Eu merg zilnic la cursurile de actorie la UNATC „I.L. Caragiale”, de la 9.00-14.00, iar în partea a doua a zilei am repetiții ori spectacol etc. Am descris palierul profesional. Suprapun pe cel creativ și pe cel casnic. Toate se întrepătrund și există concomitent. Seara mergem uneori la teatru, ne întâlnim cu prietenii, vedem filme, desenăm, compunem, descompunem, scriem sau descriem, învățăm, uităm, iar învățăm, ți-am zis că nu ne plictisim niciodată!

Nu ne plictisim niciodată. Pentru noi, orice experiență devine sau poate deveni o sursă de creație – fie că e un obiect vestimentar, un obiect, un desen, o poezie, o particularitate a vreunui personaj dintr-o piesă de teatru.

Calitatea actului artistic a scăzut nu din lipsa de interes a echipelor teatrale, ci din pricina vitezei cu care se întâmplă totul, viteza cu care schimbăm canalele de TV, imaginile de pe Instagram sau Tiktok. Timpul înghite tot, dar mai ales o scenă unde nu se-nțelege povestea spusă. De ce o fi zis Leonardo da Vinci că arta trăiește din constrângeri și moare din libertate?

/