La concert începe, o să vezi.
Și uite-mă la concert. E jumătatea lui iunie și caut pe jos un cercel. De fapt, suntem șapte oameni care căutăm. E un cercel emailat, albastru, în formă de fluture. Îmi e prețios. Vine din alt timp și, cât mut pahare de apă refolosibile și strâng mai tare șurubul găsit pe care l-am pus deja în buzunar, mă gândesc că nu așa ar trebui să înceapă vara. Nu cu mine bâjbâind pe întuneric după un fluture albastru, minuscul. Ce șanse sunt să dau de el?
Am mai pățit asta. Istoria mea cu cerceii e lungă și complicată. Acum jumătate de an, la un festival de literatură superb, am pierdut un cercel enorm, cu carneol, mare cât palma mea, identitar, construit din unele dintre cele mai luminoase și mai filigranate speranțe din câte m-au traversat. Mi se părea că nu pot să respir fără el. Am plecat prin întuneric, cu lanterna telefonului pe post de felinar urban în pădurea lui Sir Gawain. Adică să caut cercelul, noaptea, în… Iași. Mi l-a găsit un voluntar. Nesperat, în inima teatrului din care ieșisem cu o oră în urmă. Eu și alte câteva sute de oameni. Am avut senzația de basm nebrăzdat de mizeriile contemporane.
Mizeriile m-au prins, însă, din urmă, cu un pas teribil de vioi, care mi-a terciuit meticulos, pe durata mai multor luni, speranțe, identitate și declinările ei în cercei. De fapt, seara asta, a concertului cu care începe vara, e prima în care port cercei de foarte mult timp. Și sunt niște cercei mici, primiți, superbi și, cumva, sfioși în frumusețea lor miniaturală. E nevoie să te apropii ca să vezi pe de-a-ntregul cum se irizează aripile fluturilor în nuanțe de azuriu și lapislazuli străbătute de nervuri argintii. Dacă i-ai atinge cu buricul degetului, probabil că s-ar lua de pe aripi un praf ca presărat de zânele lui Barrie sau din stelele lui Wilde, sau din alte frânturi de povești pe care și le face mintea ca să supraviețuiască.
Doar că acum un fluture a zburat de la mine. Cerceii nu au fost ai mei. I-am primit de la altcineva. Sunt, cum ar veni, în grija mea o vreme. Până să treacă la generația următoare. Și eu am pierdut unul.
Vara ar trebui să înceapă cu o respirație mai adâncă și cu o altă pondere olfactivă a aerului, una care ți se așază pe umeri cu straturi din ce în ce mai dense de căldură și praf și-ți spune gata, de-acum o să-ți fie mai ușor, de-acum poți trăi puțin și în termenii tăi. Și pentru tine.
Vara mea începe pe sub un șir de scaune de pe Arena Națională. Cu vină începe. Cu frustrare. Cu înțelegerea faptului că nu o să mă bucur de muzică, de energie, de oameni, de vitalitatea care te smulge de sub carapacea ta și îți dă iluzia vremelnică a invincibilității solare și autentice. Nu începe bine, după atâta amar de hârtoape. Și sunt obosită. Puține lucruri te obosesc mai tare ca dezamăgirea. Nu știu de ce, dar avem senzația aceasta foarte bine proiectată interior a momentelor (nu neapărat festive) care, dacă nu pot fi perfecte (după o vârstă, perfecțiunea rămâne exact ceea ce este, adică un cuvânt), măcar ar trebui să fie bune. Blânde, într-un fel care să ne ajute să-l punem din nou pe stângul în fața dreptului. Weekendul, ultima zi de școală, concertele, începutul verii… Numai că eu stau aici, cu câteva zeci de minute înainte să înceapă concertul, deja epuizată pe scaunul meu, zgâindu-mă într-un mod mai degrabă infantil la alte femei. Femei cu cercei. Mari, opulenți, discreți, rafinați, șarmanți, tinerești, ostentativi, fabuloși, excentrici. Cercei care întorc capetele și cercei care trec neobservați. Și uite-mă pe mine, între 50.000 de oameni, fiecare cu povestea lui, cu vara lui mai mult sau mai puțin fracturată. Am închis lanterna telefonului și las întunericul să-și așeze umbră după umbră pe umerii mei și așa apăsați de prea multă iluzie lipsă. Mi-am pierdut un cercel și lumea s-a mai întunecat puțin. O să vină muzica peste noi, brățara mea de concert se va aprinde și va flicker-ui, ritmul mă va transforma într-o luminiță din public, chiar dacă pe dinăuntrul meu e mai puțină lumină decât pe spinarea unui licurici bătrân. Eu și întunericul meu vom sta aici cuminți și începutul verii va trece pe lângă noi. Cerceii altor femei vor dansa. Noi ne vom uita ca la o vitrină cu jucării prea scumpe.
Numai că întunericul își are trucurile lui, uneori crude, uneori ironice și, alteori, luminoase. Copila mea se apleacă la trei scaune distanță. Spre deosebire de mine, ea nu a renunțat. Lanterna telefonului ei nu s-a închis. Ce contează că se duce bateria. Părul ei are, cum spunea și mama despre al meu când eram mult mai mică decât e ea acum, reflexe aurii și arămii. Și acolo, între șuvițele astea castaniu deschis, sclipește ceva. La început mi se pare un fulg de staniol sau o frunză de tei prinsă accidental în împletitură. Dar nu e asta. E un fluture. E un fluture albastru emailat, încurcat în fire de păr prin care dansează întunericul cu lumina. Aș fi putut să jur că mai devreme nu era acolo.
Îl culeg cu două degete, îl las să-mi alunece în palmă. Dă din aripile lui argintii numai pentru mine.
Și eu am obosit, pare să spună. M-am plimbat puțin pe-aici, dar m-am întors la tine. O să mai fim obosiți o vreme, dar măcar suntem împreună. Și avem muzică. Și o avem pe ea. Ce-ai zice să ne tragem sufletul puțin?
Vara începe cu șapte oameni care se bucură, înainte să se aprindă luminile stadionului, de strălucirea albastră din palma mea deschisă. Pe cinci dintre ei abia i-am cunoscut, dar asta nu mai contează. Pentru ei am fost o fată tristă, care-și pierduse cercelul înainte să înceapă muzica. Au zâmbit cu și pentru mine, au spus „Bravo!”, s-au uitat unii la alții cu căldură când copila și cu mine ne-am îmbrățișat. O microcomunitate care și-a dorit să risipească o tristețe. Să dezvelească noaptea de-o umbră. Ca toate victoriile mici și părelnice, și a noastră a fost zgomotoasă. Caldă. Simplă. Importantă.
Mai departe, concertul n-a mers foarte bine, dar asta e, deja, o notă de subsol.