June, numele femeii iubite de H. Miller, June, luna în care regretele umbresc pulpele coapte în soare. „Kiss June. Not kiss anyone else” stă și pe lista: Things to do today a lui Johnny Cash. „Eat. Not eat to much, Worry, Go see mama, Practice piano, not write notes” o continuă.
Am început vara marilor ratări cu obiective pierdute, restricționarea serviciilor de telefonie pentru că am uitat să fac plata, cu una dintre rochiile preferate agățată și ruptă, cu mine mai zveltă, din ce în ce mai zveltă, cu mine tăcută, din ce în ce mai tăcută, încât, dacă Jules Vernes mă cunoștea, nu mai spunea că nu folosește personaje feminine în opera lui, pentru că astea ar vorbi tot timpul, cu mine, tot mai vulnerabilă, practicând, ce știu eu cel mai bine, dispariția, atunci când ceva mă rănește. Am dispărut așa din viețile multor oameni, brusc, de azi pe mâine, fără nicio explicație, lăsând loc, pe bună dreptate, speculațiilor pe care le-au interpretat. M-am trezit, de fiecare dată, cu aceeași durere de la aruncatul pisicii în curtea mea și, deși am acceptat pe nedrept acest rol de neserioasă, de capricioasă, de superficială and so on, nu am putut să nu mă întreb dacă vreunul, pentru o clipă, s-a gândit la faptul că poate ceva din interacțiunea lui cu mine mi-a crestat puțin carnea, încât să mă usture și să mă car, că poate sensibilitatea mea mă face să fiu mai atentă la conotații și virgule, la tonuri și selecție lexicală, că poate I bruise easily. Pariuri proaste! Inițiative nesubsumate unui câștig afectiv, singurul câștig, pentru care aș putea spune, lăudându-mă, că am luptat ca o corporatistă merituoasă, ca o nowadays powerful woman, ca o feministă radicală, legată de Poarta Brandenburg, ca o tânără absolventă de facultate îndârjită, ca tot ce nu sunt, dar am luptat, asta știu. Firește că pe câștig afectiv nu poți ieși niciodată, dacă ești un om care are nevoi afective mari, la fel cum nici din marile iubiri nu poți ieși decât pe brânci, la fel ca din cârciumi.
Françoise Hardy a părăsit lumea asta azi. End of an era, mi-am spus și am dus mâna la ceafă, tu poți citi aici un gest al vulnerabilității. Nu se mai fac femei ca ea. Nici ca Vitti, Dietrich, nici ca Dalida, sau Mina. End of an era și pentru ochii umezi și mâinile nevrotice, ușorul lor tremur în compania țigării, gleznele fine și nesiguranța, inefabilul și sfiala, vocea gravă și dramatismul trăirilor, viața colorată, în contrapartidă cu austeritatea cromatică a hainelor. La revedere clipsuri, unghii scurte și dresuri din mătase și mi-am scos dresurile cu dungă, gata să le îmbrac, la 40 de grade, ca un omagiu adus acestor femei iubite și plânse de o lume întreagă, ignorate de România, mai femme ca toate role-models-urile de dată instagramabilă. Mi-am dat unghiile cu nuanța cea mai demodată, Rouge Cinema, pe care nu o mai folosește nimeni, îți zic drept, și pe care trebuie să o comand cel mai aproape din Polonia, mi-am dat și parfum în spatele genunchilor și am scrâșnit printre dinți: la naiba, iarăși alimentezi societatea să-ți spună că blonda asta numai haine, parfumuri și artiste are în cap. Nu e despre asta! le-am țipat în gând, și m-am mângâiat cu blândețe pe cap. Într-o zi, o să doară mai puțin. Asta e civilizația? Falsul elan, ipocrizia, mindfulnessul, salatele, open-space-urile, dinții perfecți, idealul american? Mulțumesc, nu validez!
Dar să nu apropiem lucrurile de noi, căci se văd mai mari. Să rămânem mai bine acolo unde încă se mai poate vedea ceva.
În perspectiva unor lucruri pe cât de realizabile, pe atât de utopice, pe cât de naive, pe atât de însemnate, n-am altă propunere mai bună decât lista, lista dorințelor, lista lucrurilor pe care le poți trăi oricând, contrazicându-l astfel, din poignet, pe Paler, care spune că nu poți trăi niciodată ceva ce n-ai trăit la timp.
Vreau să mă trezesc într-o zi, să mă uit de la fereastră, pe trotuar, unde cineva, care mă iubește, mi-a scris numele, să locuiesc în apartamentul de la parter al casei cu banca albastră, de pe strada cu numele unui compozitor maghiar, vreau să împart idealismul, o amandină și imaturitatea mea cu un om dispus să facă asta, vreau să trăiesc Berlinul în București, să dorm o dată în hotelul în care s-a filmat Room in Rome, să port o corespondență dulce și desuetă, să găsesc în cutia poștală o scrisoare neașteptată, să primesc cel mai banal inel cu scoică, de la o tarabă din Micul Golf sau orice altă buză a mării, vreau să-l regăsesc pe Mel, motanul care mi-a frânt inima, să reabilităm farmecul trench-ului, să nu mi se termine lumânarea Ernesto, să fac un tort cuiva care să nu știe că-l aniversez, să mă învețe cineva să iubesc vara, vreau un Sony vintage walkman, o poezie scrisă pentru mine, mai vreau să fiu feblețea cuiva, un sacou YSL negru și, atenție, și dragoste, și suc de soc, și șprot prăjit, cu usturoi și mămăligă, și pe cineva care să mă asigure, din când în când, că orice din toate asta se pot întâmpla.