Istoria artei (occidentale) ar trebui nu să fie (doar) o disciplină savantă. În timp, inevitabil, ca toate domeniile cunoașterii, a devenit din ce în ce mai sofisticată, mai tehnică, mai intimidantă. Și-a format și rafinat propriile instrumente analitice, anumite metode și chiar un limbaj propriu. La începuturi însă, a scrie despre artă era o activitate agreabilă, diletantă. Era, altfel spus, o ocupație îmboldită de delectarea (diletto)suscitată de contactul nemijlocit cu opera de artă. La începuturi, a scrie despre artă implica, de asemenea, o anumită narativitate; pe atunci, în urmă cu aproape cinci sute de ani, „istoria” artei presupunea istorisirea unor întâmplări legate de operele de artă, dar și descifrarea istoriilor transpuse în imagini și forme.
Inevitabil, în timp, această disciplină auxiliară activității artistice a asimilat o încărcătură teoretică din ce în ce mai substanțială, pe măsură ce „regulile artei” au fost dogmatizate, atelierul-școală de odinioară a fost înlocuit de academie, iar prestigiul profesional al artistului s-a consolidat. Mai ales în ultimele decenii, această dimensiune teoretică s-a constituit într-un domeniu distinct: teoria artei, teritoriu al speculației discursive, cu deschideri inter-disciplinare către estetică, filosofie, literatură, antropologie sau „arte vizuale” conexe, precum fotografia, filmul sau, mai recent, imaginea digitalizată. Teoretizarea de azi, masiv textualizată, își are însă originea în vizualitatea pură, de vreme ce, la începuturi (pentru grecii antici), theoria era pură contemplare.
Acest text pledează pentru recuperarea, măcar în parte, a mizelor inițiale ale istoriei artei – delectarea, istorisirea, contemplarea – și pentru integrarea acestui domeniu, fără morgă catedratică, în metabolismul cultural al publicului larg. Pe scurt, o pledoarie pentru o istorie diletant-teoretică a artei, în forma – cum altfel? – unor recomandări de lectură. Să zicem, trei cărți cu care să începi.
Pentru un istoric de artă, o atare provocare se poate dovedi un calvar. Este aproape imposibil să stabilești trei asemenea lecturi – pentru un public atât de divers (necunoscut și neofit) – și să atingi justa măsură în exigențe precum cantitatea de informații, accesibilitatea, tonul discursului și chiar relevanța textului. Primul reflex ar fi, prin urmare, prospectarea vastei bibliografii internaționale, eventual de dată (cât) mai recentă. Pentru ca recomandarea să fie eficientă, e nevoie însă ca textele propuse să fie cât mai accesibile: să fie ușor de procurat și – mai ales! de parcurs. Prin urmare, am ales o serie de titluri disponibile în limba română, ușor accesibile, dar mai ales ilustrative pentru metodă, spirit de sinteză sau abordare.
***
1. Ernst H. Gombrich, Istoria artei, traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Art, 2021 (701 p.)
Cea mai faimoasă și citită scriere de istoria artei din toate timpurile, vândută în peste 8 000 000 de exemplare, cartea lui Gombrich a fost publicată în 1950, fiind destinată inițial publicului tânăr. De atunci încoace a fost reeditată de nu mai puțin de 16 ori și tradusă în peste 30 de limbi – în română, spre exemplu, chiar de două ori (prima dată de Sanda Râpeanu, în 1975, cu titlul O istorie a artei și reeditată periodic între timp. Anacronică prin metodă, cartea acoperă întreaga istorie a umanității, din preistorie și până în secolul al XX-lea. Centrată pe arta continentului european, cartea oferă deopotrivă incursiuni utile în Bizanț, Islam sau China medievală. Admirabilă sinteză, sacrificând inevitabil focalizarea, această carte trăiește în primul rând prin plăcerea narativizării, semnalizată de altfel chiar din titlul ei (A Story of Art).
2. Nadeije Laneyrie-Dagen, Pictura. Secrete și dezvăluiri, traducere de Denia Mateescu, Enciclopedia RAO, 2004 (272 p.)
Una dintre cele mai importante voci (feminine) ale profesiei, Nadeije Lenyrie-Dagen a scris mai multe cărți pasionante, despre „inventarea corpului” în arta europeană din secolele XIII-XIX, despre reprezentarea banilor și a animalelor, sau despre imaginarul cosmic și „inventarea naturii” în pictura europeană din Evul Mediu târziu etc. Una dintre cele mai utile cărți ale sale a fost, din fericire, tradusă și la noi. Cu un titlu (Lire la peinture. Dans l’intimité des œuvres) menit să sugereze interpretarea operei de artă în profunzimile ei textual-culturale, această sinteză are meritul de a fi structurată altfel: prin degroșarea unor probleme analizate unitar și evolutiv. Rând pe rând, sunt abordate „cartea de identitate” a operei de artă (autor, titlu, tehnică etc.), „subiectul” (departajarea și ierarhizarea tematică în cele cinci genuri – scena istorică, portretul, peisajul, scena de gen și natura moartă), „compoziția” (organizarea reprezentării, structurarea, compunerea unei imagini), „desenul și culoarea” (cele două componente majore ale picturii, analizate în evoluția lor istorică), „figura” (inventarea și evoluția reprezentării figurii umane, codificarea frumuseții) și, în sfârșit, „stilurile” (survol rapid și concentrat asupra epocilor stilistice, de la Gotic la Postimpresionism). Pentru cineva abia intrat pe făgașul istoriei artei, acest volum – admirabil ilustrat – este un instrument indispensabil.
3. Victor Ieronim Stoichiță, Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock, traducere de Delia Răzdolescu, Humanitas, București, 2011 (362 p.)
Caz privilegiat, Victor Ieronim Stoichiță beneficiază, în traducere și reeditare, de o serie de autor cvasi-integrală, fiind de altfel unul dintre cei mai publicați istorici de artă din lume. A recomanda un titlu din opera sa înseamnă inevitabil să le nedreptățești pe toate celelalte, fără excepție lecturi pasionante. Spre exemplu, aș fi fost tentat să aleg Instaurarea tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (Humanitas, 2012 / Meridiane, 1999). Prelucrare a tezei de doctorat, în care își expune „doctrina” și metodologia, acea carte este însă mai dificil de parcurs, fiind mai infuzată de teorie decât altele. O mai utilă opțiune ar fi, în schimb, Efectul Pygmalion, o carte excelentă în care este explorată evoluția unui mit – al „însuflețirii” operei de artă – din Antichitate și până în secolul al XX-lea. Exemplară prin dozarea erudiției, prin stil, subtilitate și conexiuni interdisciplinare, această anchetă, desfășurată cronologic, focalizează câteva cazuri, prin intermediul cărora sunt reperate ipostazele animării operei de artă: textualitatea (Antichitate), vizualizarea (Evul Mediu), dialectica viață-moarte (Renaștere), racordul științific (secolul al XVIII-lea) sau dedublarea (sec. XIX-XX).
***
Mai mult ca sigur, aceste trei recomandări vor deschide apetitul pentru lecturi în domeniu. Dar la ce ajută frecventarea istoriei artei? Ei bine, unul dintre beneficii este pur și simplu o formă de structurare culturală; îți fixezi repere, te familiarizezi cu evoluții istorice și culturale, reții evenimente epocale sau figuri de artiști. Pe scurt, este vorba de o „mobilare” interioară, similară oricărui alt domeniu – muzică, literatură, cinematografie etc. Astfel structurat și „mobilat” lăuntric, îți poți stabili (chiar și fără să ți-o propui conștient) o „agendă” de urmărit în timpul liber sau în vacanțe: locuri, trasee, muzee mai mari sau mai mici, lecturi adiacente etc. În ultimă instanță, plonjând în domeniul mirabil al istoriei artei, structurându-te din mers, poți avea chiar surpriza unei (re)întâlniri cu tine însuți. Într-un fel sau altul, prospectarea acestui domeniu, fie și doar prin recuperarea exercițiului lecturii, poate fi o „carte câștigătoare”. Nu ezitați! Alegeți-o, e a dumneavoastră!
Cosmin Ungureanu este curator de artă europeană, specializat în istoria și teoria artei și arhitecturii europene (secolele XV-XVIII), expert acreditat în pictură și grafică europeană. În perioada 22 – 24 iulie îl puteți întâlni la cursul pe care îl susține la Fundația Calea Victoriei, „Secolul de aur” al picturii spaniole: Zurbarán, Velázquez, Murillo.