Cu mult timp în urmă, îmi plăcea un text de Carver, After the Denim. Am și scris despre el. Este, în esență, despre un cuplu trecut de prima tinerețe, de vârsta blugilor și de ceea ce-mi imaginam când am citit pentru prima oară proza asta scurtă (cred că aveam puțin peste douăzeci de ani) că e armura invincibilă a tinereții.
Mă gândesc destul de des la el în ultimul timp. La necazul care întrerupe un dans. Așa e la Carver. Ce s-a schimbat, poate, e semnificația blugilor. Care sunt universali, inclusiv transgeneraționali. Democratici, cât timp nu-ți fug ochii la eticheta lor. Cum universal, în vremurile noastre marcate de constelații vaste de anomalii, e că nu mai e nevoie să treci de douăzeci, treizeci, patruzeci de ani pentru ca necazurile mari, vorba lui Baz Luhrmann, din cele care te țin treaz la trei dimineața, să te găsească. Să te facă să te împiedici și, în pierderea, fie ea și momentană, de stabilitate, de sine, de pământ sub picioare, să te ții de celălalt.
m. nu știe că scriu despre el. Probabil i s-ar părea un pic siropos. În general, oamenii la care ții sunt greu de pus în cuvinte și eu încerc rar, tocmai pentru că mi se pare un teritoriu cu șanse mari de rateu. El însă a scris despre mine. Am și acum un text în cap, într-o bucățică de creier pe care o folosesc pe post de ultimă resursă, când nu mă simt bine în blugii mei. Am purtat multe perechi de blugi cu m. Blugi care țipau, blugi care picau de pe mine. Blugi în care m-am împiedicat grav. Blugi în care m-am învârtit ca-n cea mai fabuloasă rochie de tafta. Blugi în care am căzut. Și m-am ridicat. Și m-am mai învârtit o dată.
m. nu știe că scriu despre el. m. nu știe de câte ori m-am ținut de el. De râs, de emoție, de groază, de încântare, de surpriză, de disperare, de șoc, de slăbiciune fizică, de senzație, foarte rar traductibilă altcuiva, că ai văzut ochii Meduzei, ai înghețat și acum o să te prăvălești ca o stană nu de piatră, ci de ceva profund friabil, care se va risipi pe podelele care-i țin pe cei din jur ca o cenușă abrazivă, cu ascuțimi de cioburi care le vor tăia tălpile. m. nu știe, pentru că presupun că nu i-am spus de prea multe ori că și eu știu. Știu cât de norocoasă sunt că am de cine să mă țin.
În proza lui Carver, dansul nu se reia. Sunt oameni în vârstă, care știu că vor trece din nou prin tot ce înseamnă fragilizare –
fizică, emoțională, debilitantă în toate modurile posibile și imposibile. Naratorul nu-ți spune dacă ei se vor întoarce pe ringul de dans. Dacă vor fi bine sau, dacă, dimpotrivă, așa se termină pentru ei. Vara.
Mă uit la m., care acum studiază ceva, care tocmai mi-a reparat blenderul și a verificat boilerul de care m-am plâns că ar curge, care știe ce muzică vreau înainte să știu eu, care se bucură de bucuriile mele mai tare decât reușesc eu să mă bucur, care mi-a arătat, pe când eram mici, pentru prima oară un curcubeu și de la care am învățat capitole importante din cine sunt și ce vreau să mai fiu. Mă uit și știu că în câteva minute o să se ridice să-mi facă o cafea, o să aleagă fix doza pe care o voiam și o să vină cu ea înainte să o cer. O să-mi amintească să-mi port cerceii când nu-mi vine, pentru că știe că mi-i iubesc. O să țină lucrurile bune din mine pe dinăuntrul lui când la suprafață, din mine, ies lucrurile rele. O să râdă și când gluma pe care o s-o fac va fi destul de răsuflată, cât timp gluma asta nu e despre mine și despre suma minusurilor mele. O să mă aștepte să-mi strâng sandalele când baretele s-au slăbit. Și, dacă va fi să mă împiedic, o să mă țină bine. Cel mai bine.
Așa că poate că nu există after the denim. Poate că viața, și când te face franjuri, îți dă voie să dansezi și așa, cu blugii rupți. Să fii mai tânăr decât contextul tău. Mai curajos decât fricile tale. Mai împreună decât distanța dintre corpuri, când unul se clatină.
m. nu știe (mai ales acum nu știe, pentru că aranjează niște cărți în bibliotecă – treabă care pe mine mă enervează teribil și pe el îl relaxează maxim) că atunci când mă țin de el mă țin de muzica dinăuntrul lui, de macarons mâncate pe stradă, la Paris, de cine la Roma, de plimbări în Cartierul Evreiesc, de buchete de ciulini, de un parc minuscul în care am trecut prin toate stările imaginabile, de noi doi abia ieșiți din adolescență, de noi doi acum. Care încă purtăm blugi. Și nu suntem imuni la nimic și nu tocmai ocoliți de rele. Ceea ce nu ne face mai puțin norocoși. Extraordinar de norocoși. Mă rog, poate că ar trebui să vorbesc mai mult în numele meu. Pentru că m. nu știe ce noroc grozav am cu el.
Dar eu știu. Și știu că asta merită cam orice. Chiar și să dansezi când te dor gleznele.