Artista născută în România și stabilită în Elveția va susține un concert în România. Unifying Worlds” – Classical Meets Jazz va avea loc la Sala Luceafărul duminică, 26 mai, ora 19:30.
Teodora Brody-Enache s-a format inițial în jazz clasic și a devenit cunoscută la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 cântând cu legendarul pianist de jazz Johnny Răducanu. Artista este apreciată îndeosebi pentru puterea sa vocală extraordinară, combinată cu viziunea creativă de care dă dovadă în toate componenetele vieții sale artistice. Mai trebuie spus și faptul că Teodora a fost pionierul fuziunii jazz-ului cu Doina – tradiția improvizată a cântecului popular românesc – și este creditată la scară largă pentru inițierea publicului internațional în acest gen de muzică.
A cântat alături de muzicieni precum Stanley Jordan, Theodosii Spassov, Lars Danielsson, Johnny Răducanu, Les Paul, Curtis Fuller, Eric Legnini, Phillippe Duchemin, Guido Manusardi, Benny Rietveld, Daniele di Bonaventura, Ion Baciu și Al Copley. Pe scena mondială, Teodora a participat la numeroase festivaluri europene de jazz, inclusiv Montreux, Lugano și Marciac, iar peste Atlantic a cântat la Biblioteca Congresului SUA și la Galeria de Artă Corcoran, precum și la cluburi legendare, inclusiv Iridium New York și Blues Alley din Washington D.C. Am putea scrie pagini întregi despre fabuloasa carieră a Teodorei, dar este o plăcere s-o asculți și vorbind, nu doar cântând, și ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu exclusiv.
FORBES: Cum ai ajuns să cânți si care a fost momentul definitoriu în cariera ta muzicală?
TEODORA BRODY: Am cântat mereu la chitară, îmi compuneam muzica, cântam și îmi alchimizam emoțiile, tristețile și dorurile. Cântam și îmi era bine. Îmi eram de ajuns eu și chitara mea.
Nu duceam dorul scenei. Dar, într-o zi, printr-o experiență magică de-a dreptul, am descoperit muzica de jazz, ascultând MISTY, iar din acea clipă totul s-a schimbat. Eram studentă la Matematică, la Universitatea din Iasi, în ultimul an. Atunci am știut că vreau să cânt jazz pe scenă. Să am parteneri de scenă cu care pot să cânt această muzică teribilă de jazz. Mi s-au schimbat toate prioritățile, viața mea a devenit dor de jazz.
Momentele definitorii în cariera mea muzicală au fost câteva întâlniri: întâlnirea cu Johnny Răducanu, întâlnirea cu muzica Mariei Tănase, întâlnirea cu Ahmet Ertegun și cu rapsodiile lui George Enescu.”
De ce cânți desculță si care a fost momentul în care ai decis să ieși pe scenă în picioarele goale?
În 2019, Andi Moisescu mă prezenta pe scena festivalului George Enescu. Teatrul Național era plin, lumea vibra în sală, îmi pregătisem prima mea rochie elegantă, cu trenă și paiete. Aveam pantofi cu toc asortați. Eram o apariție, o zână 🙂 În timp ce așteptam să intru pe scenă, am simțit că nu am contact cu Pământul și că am nevoie de energia sa colosală, așa că, brusc, mi-am aruncat pantofii și am intrat pe scenă desculță. Ah, cu ce satisfacție i-am aruncat! Atunci, în acea seară, am simțit că mama Pământ vrea să îmi trimită din energia ei, vrea să îi cânt cântecele uitate, vrea să o aduc acolo, prin sunetul meu. Și asta doar desculță puteam să o fac. Și așa fac de atunci cu evlavie. Când cânt, indiferent că sunt la repetiție sau pe scenă, scot încălțările. Este gestul meu de comuniune cu pământul.
Care sunt valorile sau principiile care te ghidează în viață și în carieră?
Pasiunea și dăruirea mă ghidează, indiferent că este vorba de familia mea sau de scenă. Cred că avem nevoie de o vibrație înaltă în tot ceea ce facem, așa că, creșterea vibrației devine prioritară. Calitatea a tot ceea ce facem se schimbă datorită acestei direcții interioare. Dăruiește ca un rege, muncește ca un sclav, crează ca un zeu! Primul gând! ia primul gând și apoi cizelează-l. Fii spontan, folosește creativitatea, indiferent că ești un artist sau nu.
Care este cel mai mare obstacol pe care l-ai întâmpinat în cariera ta și cum l-ai depășit?
Sunt foarte creativă, foarte spontană și mă las inspirată strict de sinele meu, de vocea mea interioară. Nu contează moda, vânzările sau etichetele. Tot ce contează este acest vulcan care trebuie materializat. Am deschis drumuri noi și curente noi. Am deschis drumuri care imediat au devenit populate, dar deschiderea drumurilor noi cere mult efort, multă încăpățânare în viziune.
Păstrarea acestei viziuni a fost poate cel mai greu de dus. Dar și rezultatele sunt spectaculoase. Acum, doina pe care am avut curajul să o aduc pe scena jazzului, în Romania și în afară, este cântată, după părerea mea, prea mult, pierzându-i-se astfel sensul. Dar nu te poți opune.
Versiunile vocale ale Rapsodiilor Enesciene, păstrând spiritul clasic, au deschis apetitul pentru marile orchestre. Acum, toate vocile din România cântă cu orchestră, a devenit un curent care este superb, dacă este făcut cu bun gust și cu simțire.
Concertele Impromptu pe care le-am inițiat, acum își găsesc ecou și muzicienii gustă acest stil fantastic, comparabil cu free jazz, dar cu inspirație din centrul nostru și nu acea inspirație mentală care vine din patern. Efortul meu nu a fost în zadar și asta aduce satisfacții. Iar eu merg mai departe. Dacă la inceputul fiecărei etape am simțit că nu e bine primit orice pas inovator, am continuat să muncesc fără să mă uit și să aud.
Ce te-a inspirat să creezi spectacolul “Unifying Worlds” – Classical Meets Jazz?
Această trecere prin diferite zone muzicale, fascinația pentru jazz, doină, world music, muzica rădăcinilor, mi-au marcat experiența muzicală. Dar pasul cel mare, către spiritul muzicii clasice, l-am făcut după o perioadă de pauză, în care, din motive personale, dramatice chiar, am renunțat la scenă și singurul lucru pe care l-am făcut în acea perioadă a fost să îmi cresc vibrația interioară și să îmi lucrez vocea. Vocea este un mașină care te poartă atât cât o duce motorul. Și am lucrat-o mii de ore, ca să poată să îmi reproducă fidel nevoia de zbor, pe care mi-o împlinesc cântând. Si așa am intrat în lumea muzicii clasice și tot așa am început să unesc lumi prin sunetul meu. Rapsodiile Enesciene au primit prima versiune vocală, în care spiritul clasic este păstrat cu respect și venerație, dar și toată lumea mea interioară este acolo -swingul, improvizația, muzica rădăcinii mele românești, toate ies la suprafață așa cum vocea mea interioară o cere.
Acest proiect a început în formula de voce-chitara- eu și colegul meu Călin Grigoriu, muzicianul atât de rafinaT, dăruit și original. Apoi am adus muzicieni foarte valoroși, precum Răzvan Suma, căruia îi iubesc sunetul și determinarea. Apoi Joca Perpignan, percuționistul brazilian care a adus acest flavour nou în muzica noastră. Și, ceva mai târziu, l-am descoperit pe Andrei Kivu, cu un mare apetit pentru tot ce înseamnă muzica bună si alaturi de care simt bucuria muzicii si a creatiei prin sunet.
Prima participare a fost în cadrul festivalului George Enescu, unde am avut un mare success și unde sala Teatrului Național se zguduia din temelii de ropote de aplauze.
Acesta a fost începutul. Iar vârful acestui proiect îl reprezintă înregistrarea albumului Rhapsody, alături de celebra London Symphony Orchestra.Astazi, CD-ul circulă prin lume, primește ovații și mă face să mă simt recunoscătoare pentru această performanță, pentru care am muncit mai mult de patru ani.
Care sunt elementele distinctive ale acestui spectacol care îl fac unic?
Cu acest spectacol, noi unim lumi prin sunet. Lumea clasica, lumea jazzului cu sunetul rădăcinii mele – doina. Este o muzică a Pământului, care urcă prin tălpile mele și atinge Cerul, ca într-o nuntă spirituală. Este spiritul clasic și, totuși, este inovator tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Este jazz, este percuție braziliană, lumea dansează la sfârșit și celebrează viața în toată măreția ei.
Vei integra alte elemente vizuale și artistice pentru a completa experiența muzicală?
Am parteneri de scenă fantastici, fiecare este unic prin ceea ce aduce. Joca Perpignan vine cu percuție braziliană. Flavour-ul lui Joca trebuie descoperit, este fantastic și ne surprinde mereu cu vivacitatea sa și cu tehnica sa fantastică. Călin Grigoriu, chitara magică care de la Mozart în rock, a trecut cu ușurință la jazz și care mă fascinează de fiecare dată cu creativitatea sa. Andrei Kivu – cello, care din spiritul clasic, unde a fost format, iubeste jazzul și improvizația și îmi place să simt această trecere pe care o parcurge în timpul concertelor. Nu mai vorbesc de momentele în care cântă la trompetă. Este o bucurie acest concert și vă invit să luați parte la această călătorie. Este unică în România.
Ce mesaj sau emoție îți dorești să transmiți publicului prin acest spectacol?
Bucurie. O bucurie care vine din faptul că ne amintim cine suntem, că suntem esența divină, spirit creator și liber. Și faptul ca adânc, adânc, suntem unul, indiferent de jocul pe care am ales sa il jucam in aceasta viață.
Ce planuri de viitor ne poți dezvălui?
Am o familie frumoasă, pe care o ador și de care am grijă. În familie îmi place să servesc, acolo uit de scenă și simt că mi se umple inima, trăiesc bucuria unității. Visul meu este să cânt cât de mult va fi posibil. Să cânt pe scene mari, în păduri, singură, cu muzicieni, cu orchestre mari sau mici. Cântând simt că împreunez Cerul și Pământul, mă simt o preoteasă care celebrează viața.