Adevărul e că mi-au dat lacrimile. Abia dacă reușesc să mă dau jos din taxi și să îngaim un salut chinuit. Am un ghem de furie în gât și mă străduiesc să-l sting, dar îmi fumegă în toate cotloanele minții și cred că starea asta de revoltă, de obidă, de rușine care mă traversează este, trebuie să fie, un ferment pentru ceva bun. În mod normal, m-aș fi simțit învinsă. Inutilă. Umilită în interiorul meseriei mele.
În taxiul din care m-am dat jos se ascultă un conținut media cu audiență enormă, ceva ce un număr impresionant de români girează ca vârf de lance într-o piață care, din multe puncte de vedere, e abia în stadiul de alfabetizare timidă. De acolo, de la microfonul ăsta premium, am ascultat cam douăzeci de minute o doamnă care ne-a explicat că ne îmbolnăvim pentru că așa vrem și că tot de-asta rămânem bolnavi, că oamenii mor pentru că nu se conectează la nu știu ce energie atotvindecătoare a universului, că tratamentele nu funcționează dacă nu faci afirmații care te curăță de blocaje energetice și altele asemenea de pe taraba semidoctă a gândirii magice. Laolaltă cu mine au ascultat, probabil, sute, mii, probabil zeci de mii, după cum ne vor spune, în scurt timp, vizualizările de pe YoutTube, de oameni care acum se luptă cu boala, cu nesiguranța, cu teama, cu starea de confuzie debilitantă pe care ți-o dă un diagnostic grav. Cumva însă, nu doamna care arunca vina tot pe bietul om care a îndrăznit să împuște o boală dintre cele foarte greu de dus m-a umplut de oroare, ci vocea de lângă ea. Vocea care a tăcut.
Într-o țară în care populația are o stare de sănătate precară, consum de alcool peste media europeană și un apetit aparte pentru o farmacopee domestică în care intră produse veterinare administrate conștiincios inclusiv copiilor, tăcerea aceea e halucinantă. E destabilizatoare. Și mai e și perfect justificată pentru public.
Practica arătatului cu degetul, a culturii vinii duse la extrem, a capitalizării suferinței și a monetizării disperării e ceva ce vedem zi de zi. La televizor, în social media sau chiar mai aproape de noi, în proximități umane și instituționale de fiecare zi. Sunt gesturi și atitudini care trec nesancționate pentru că nu există o masă sensibilă care să se scandalizeze suficient de vocal. Și pentru că, în lipsa unor campanii publice de educare articulate cu privire la sursele credibile de informare și informație, oricine poate spune orice. Despre orice, indiferent de cât e de (ne)calificat să o facă. Și va fi crezut. Mai ales dacă joacă pe cartea câștigătoare a vinii.
Vina îi face pe oameni să stea în relații abuzive, să se refugieze în dependențe, să-și reverse violența asupra celor din jur. Majoritatea abuzaților, la rândul lor, vă vor spune că au fost de vină pentru ce li s-a întâmplat, că și-au căutat-o, că au meritat-o. E un lucru pe care l-au auzit până au ajuns să-l creadă. Vina răscolită continuu și aruncată în ochii victimei e, ea însăși, o formă de violență. (Altă colecție extinsă de clișee ne învață, la rândul ei, că unde dă mama crește, că bătaia e ruptă din rai, că părinții care-și cresc copiii cu palma scot oameni din ei – puține alte practici sunt legitimate cultural cum e cea a violenței în Balcani; o raită superficială prin literatura și cinematografia vecinătăților, dacă nu prin istoria lor recentă, ne arată că ne unește ceva mai mult decât gustul pentru sărmăluțe). Așa că, la noi, să-i spui bolnavului că degeaba se duce la doctor dacă nu-și spune mantrele și că e de vină pentru că tratamentele nu funcționează… nu e abuz. E cutumă. E tradiție. E ceva… benign. Nu sună a abuz în urechile unui procent prea mare din public.
Deconstruirea culturii vinii e treaba jurnalistului, a profesorului, a medicului, a părintelui, a politicianului, indiferent de culoarea politică, și a îndrumătorului spiritual, indiferent de religia căreia îi aparține. Nimeni nu a învins vreodată în luptă cu orice (de la legatul șiretului la pantof la o ecuație matematică sau la un episod de boală) pentru că i s-a pus și mai multă vină pe umeri. Nimeni nu s-a mobilizat, nu a crescut, nu și-a descoperit resurse nebănuite ca urmare a unui moment de shaming.
Întrebarea care nu poate fi ocolită însă, elefantul din toate camerele prin care mișună societatea, este de ce publicul consumă blamări semidocte și tăceri lipsite de profesionalism? De ce crede că vindecăm fracturi cu puterea minții, cancere cu afirmații luate de pe Pinterest și relații bolnave printr-o conectare la vibrații universale cu potențial salvator de la orice, fie că vorbim de ruină financiară, șomaj sau scăderea numărului de urmăritori pe Instagram? E tot o vină aici, poate singura care ar trebui căutată și dezasamblată piesă cu piesă, până nu mai rămâne din ea decât înțelegerea profundă a mecanismului care o face să funcționeze. O parte micronică din vina asta e la noi, toți cei care ne simțim inutili, copleșiți de asemenea episoade abracadabrante și prea lipsiți de forță și de energie ca să spunem când ceva nu e în regulă, e toxic, e retrograd, e lipsit de logică, de suflet, de bun-simț.
Toți cei care ne înecăm cu propria revoltă trebuie să înțelegem că exercițiul articulării motivelor revoltei e necesar. Că practicile de zeci de ani trec greu, că polarizarea socială nu ajută, că apetitul pentru conspiraționism nici atât, că între generații există niște prăpăstii (care țin, între altele, de lifestyle, mobilitate, acces la informație și relaxare în raport cu tehnologia) pe care nu le putem trece decât de mână. Nu agresiv, nu punitiv, nu despectiv.
Așa că nu mă simt inutilă în furia mea. Simt doar nevoia să spun că boala neoplazică e a doua cauză de mortalitate în România după bolile cardiovasculare și că nu, nu se întâmplă pentru că oamenii aleg boala și nu sunt conectați la nu știu ce fuioare energetice pe care le văd o mână de vraci la ușile cărora e coadă. Că o radiografie vă ajută mai mult ca două foi de varză. Că posturile sau outleturile mediatice care vă spun că vă veți vindeca de boli grave prin meditații și ceaiuri vă dezinformează. Că meritați mai mult. Inclusiv mai mult decât tăcere din partea celor a căror meserie e să nu tacă.
Da, trăim într-o lume cu trolli și discursuri publice lipsite de orice resort moral și e infinit mai ușor să-ți găsești refugiu într-o bulă în care toată lumea e la fel de iritat-dezgustată ca tine de iarmarocul mediatic. Să stai în banca ta, acolo unde nu te ninge, nu te plouă. Pe termen lung, e cea mai proastă alegere posibilă, pentru că ea validează elucubrațiile și pune, poate, o bucată de plumb în plus în buzunarele cuiva și așa apăsat de necaz.
Sigur, sunt un fir de nisip pe o plajă foarte amestecată și marea vine peste noi toți, dar măcar de vina de a fi stat în banca mea din comoditate, conformism sau teama de lipsă de popularitate mă pot scutura singură.