Nu știu alții cum sunt, dar eu de fiecare dată când am discutat cu Alexandra Olaru, am ajuns să vorbesc mult mai mult decât ea. Și asta o spune un om obișnuit mai degrabă să asculte, cu mai bine de 20 de ani de experiență de jurnalism în spate!
Nici acum, după atâția ani de experiență, nu refuz o întâlnire pentru prima dată. Îmi place să privesc oamenii în ochi. Nu am preconcepții și nu judec, ci cred că orice partener de discuție este important, chiar dacă unele lucruri discutate nu ajung să se întâmple”, spune Alexandra Olaru. Este dimineață în cea mai populară cafenea din Piața Victoriei, iar zgomotul din jur pare că îi acoperă timbrul vocal. Dar își completează orice afirmație cu o privire prin care filtrează zgomotul suficient cât să se asigure că orice mesaj ajunge cu bine la destinație. Nici nu ar avea cum să fie altfel, pentru că Alexandra Olaru este unul dintre cei mai experimentați lideri de pe piața locală de comunicare corporativă, experiența sa din ultimii 27 de ani acoperind domenii variate, de la bunuri de larg consum la tehnologie, fiind, de-a lungul timpului, implicată în comunicare, HR și corporate affairs pentru companii precum Nestle, Unilever, McDonald’s, UPC, Philip Morris sau Vodafone. Cu toate acestea, nu vei găsi multe interviuri sau articole cu ea în presa românească. „Nu puteam să creez confuzie, pentru că aveam același prenume ca CEO-ul”, glumește ea, referindu-se la perioada în care coordona activitatea de comunicare și HR la Unilever South Central Europe, companie condusă la vremea respectivă de Alexandra Gătej, unul dintre cei mai puternici executivi români și una dintre primele românce aflate la conducerea unei multinaționale de top în România.
Privind în urmă, perioada în care Alexandra Olaru a lucrat la Unilever pare că a jucat un rol esențial în dezvoltarea sa ulterioară, fiind implicată, printre altele, în dezvoltarea Fundației Unilever și creșterea amprentei culturale a corporației multinaționale pe piața românească.
„Eu sunt fată de arhitect, am fost tot timpul apropiată de cultură și de artă. Am crescut cu arta și am căutat să mă înconjor de artă pe oriunde am lucrat”, adaugă ea și îi cer să enumere proiectele care o fac să se simtă mândră.
„E important pentru mine să știu că am fost acolo lângă Tudor Giurgiu și că am putut să contribui încă de la primul TIFF (Festivalul Internațional de Film Transilvania TIFF este primul și cel mai mare festival dedicat filmului de lungmetraj din România – n. red.) sau că am avut șansa să contribui la începuturile SoNoRo (serie de evenimente dedicate muzicii de cameră create de muzicianul Răzvan Popovici – n.red.). Le-am menționat doar pe acestea, dar au fost și multe altele care nu au ajuns să se dezvolte sau să reziste la fel de mult. Și au existat, din păcate, și artiști pe care i-am apreciat, dar cu care nu am apucat să colaborez. Însă faptul că există proiecte artistice care au crescut și s-au dezvoltat atât de mult în timp este o mare satisfacție.”
Paradoxal, pregătirea ei profesională nu a avut nimic de-a face cu arta, fiind absolventă de studii economice, secția Relații Economice Internaționale, și lucrând la începutul carierei în cadrul primei firme de lobby din România, Central Europe Consulting Government Relations (CEC GR), fondată la jumătatea anilor ’90 de britanicul Guy Burrow, fost șef al operațiunilor locale ale gigantului petrolier Shell.
„De la el am învățat ce înseamnă atenția la detalii, cum ar fi, de exemplu, notele de subsol, care trebuiau să fie întotdeauna perfecte.”
De altfel, respectul pentru calitatea muncii prestate și pentru tradiție a apărut de multe ori pe parcursul discuției cu Alexandra Olaru. „Uite, îți dau un contraexemplu. Strada noastră (locuiește în cartierul Cotroceni, o zonă cunoscută pentru casele sale vechi –
n. red.) este în plin șantier. Era o casă veche, cum sunt multe în zonă, dar care a fost, practic, dărâmată și refăcută fără a mai avea nimic din farmecul de odinioară. Și mă întreb de ce oare proprietarul, dacă tot voia o casă modernă, nu a făcut asta în altă parte, pe un alt teren liber, în loc să distrugă acea casă? Îmi aduc aminte cât efort a fost să caut și să găsesc pe cineva care să lucreze în lemn ferestrele casei mele cât mai aproape de varianta inițială, dar ce bucurie am simțit când au fost refăcute!”
Recunoaște însă că, de multe ori, viața de corporație înseamnă să faci ceea ce trebuie, dar, dacă vrei cu adevărat să lași o amprentă, trebuie să găsești modalități să faci și ceea ce îți place. „Într-o corporație, ești adesea prins într-un sistem bine definit, cu reguli și proceduri. Dar adevărata satisfacție vine atunci când reușești să depășești aceste limite, să aduci un suflu nou și să contribui la schimbări semnificative, fie că este vorba de proiecte culturale, inovații în comunicare sau orice alte inițiative.”
O rog să detalieze și unele dintre cele mai importante inițiative în care a fost implicată până acum. Mă ascultă cu atenție, stă un pic pe gânduri și reia discuția pe același ton calm: „Sunt investiții importante pe care România le-a câștigat, dar foarte puțini sunt cei care știu eforturile din spate. E nevoie de mult efort pentru a convinge boardul unei multinaționale să aleagă să investească la Ploiești (unde grupul Unilever a investit începând cu anul 2006 într-o fabrică de alimente a cărei capacitate a fost crescută permanent, explodând în ultimii ani – n.red.) sau Otopeni (unde Philip Morris a investit începând cu anul 2017 mai mult de jumătate de miliard de dolari în dezvoltarea accelerată a capacității de producție – n.red.). Încerci să vezi care ar putea fi argumentele care i-ar face pe cei de la sediul central să aleagă să dezvolte o fabrică în România: poate dacă ar exista o anumită legislație sau poate dacă ar putea fi reduși timpii necesari pentru obținerea numeroaselor autorizații și permise… Și te apuci de treabă, să vezi dacă poți să ajuți să se întâmple acele lucruri. Privind în urmă, cred că este şansa generaţiei mele, o generație născută și crescută înainte de revoluție, de a-şi arăta valoarea”.