Mame… Copiii… Profesie… Pe lângă iubire, cuvântul MAMĂ se completează uneori în definiție cu antreprenoriat și leadership. Oricât ar părea de neobișnuit, sensul acestui cuvânt se completează și cu multitasking și time-management, rigoare, disciplină, adaptare la schimbare, răbdare, rezistență la stres, creativitate și multe alte competențe. Despre viață, copii, provocări, aspirații profesionale, răbdare, devotament și iubire va fi vorba în continuare. De Tina Solonaru
OANA BÎRSESCU: „Fetele mele mi-au schimbat tot universul“
„Zi de zi învăț cum e să iubești, ce este devotamentul, atașamentul, acel loc sigur unde știi că orice ai face, cineva te iubește și te acceptă fix așa cum ești. Uneori, cele mai mici lucruri ocupă cel mai mult loc în inima noastră.”
De când e mamă, Oana și-a dorit mai multă împlinire sufletească și timp pentru fetițele sale. Astfel și-a dat frâu creativității și pasiunii pentru bijuterii și a creionat pe îndelete un brand de bijuterii după chipul și asemănarea ei, pe care l-a lansat în 2020. Iar toată inspirația vine de la fiicele ei, care au dat și numele proiectului. Despre cum jonglează între familie și carieră, ne povestește însăși Oana, cu recunoștință.
Povestea mea începe…
…în Botoșani, continuă la Viena la studii și apoi cu o carieră de 12 ani ca avocat. După nașterea primei mele fetițe mi-am dat seama că am nevoie de mai mult timp pentru familie și pentru mine. Astfel, mi-am transformat pasiunea pentru bijuterii în „brățară de aur”, și de perle, și de creații artizanale. Totul într-o afacere made in RO: Zea et Sia. Mi-am dorit să port bijuterii personalizate, bijuterii asortate mamă-fiică, în care să-mi simt fetițele aproape, chiar și în momentele în care nu sunt lângă ele.
Azeea și Alessia sunt fetițele mele care mi-au schimbat tot universul. De când au apărut s-au schimbat total prioritățile mele – implicit stilul de viață. Am ales să pun pe primul loc fericirea familiei mele. Odată cu antreprenoriatul mi-am asumat să renunț la 12 ani de carieră, deci, mulți ani de muncă intensă. A fost greu, dar, uitându-mă înapoi, este cea mai bună decizie pe care o puteam lua.
Învăț în fiecare zi
Da, învăț să jonglez între familie și carieră. Afacerea mea este cel de-al treilea copil al meu. Nu îmi este ușor. Sunt zile când fetele se îmbolnăvesc și trebuie să amân toate întâlnirile, să pun totul pe hold pentru că mai presus de orice sunt mamă. Însă aceste sacrificii vin la pachet cu multe momente frumoase petrecute împreună. Îmi doresc pe viitor să nu mai lucrez în weekenduri, să am amintiri de neuitat cu familia mea și să deleg cât mai mult.
Pentru viitor
Vreau să ajung la un echilibru între familie și pasiunea mea. Viața cu doi copii pe cât e de frumoasă, pe atât este de dificilă. Încerc să nu fac diferențieri, să acord atenție egală fetițelor, să le arăt că le iubesc la fel de mult. Știu că nu există mamă perfectă, însă cred că o mamă poate alege să fie fericită. Îmi doresc să fiu un exemplu pentru ele, să vadă la mine că este ok să fim autentici, să fim iubiți pentru ceea ce suntem.
IRINA GRABAZEI: „Acum știu să fiu puternică, recunoscătoare, pregătită”
„Noi, mamele, avem puteri despre care nu știam că există și ele se activează și ne transformă așa cum nu ne-am fi imaginat. Iubirea față de micuții noștri este motorașul care ne dă putere.”
De peste 10 ani, Irina călătorește prin lume făcând job-ul visurilor sale, alături de soțul ei, cu care împărtășește pasiunea pentru fotografia de eveniment. Pentru ea maternitatea a venit la pachet cu multe lecții despre iubire și time-management, dar și provocări o mie. Unele din acestea par obișnuite, altele – total imprevizibile. Viața cu doi copii, dintre care unul special, și o carieră solicitantă, oare cum o definește?
Acum știu!
„Cei doi copii ai mei, Emilia (8 ani) și Robert (3 ani), mi-au schimbat total viziunea asupra vieții. Am înțeles valoarea fiecărei clipe și, în egală măsură, maternitatea mi-a testat limitele și m-a învățat să găsesc căi de rezolvare pe care nu le credeam posibile. Acum, mai mult ca oricând, știu cum să fiu puternică, recunoscătoare, prezentă și pregătită.
Orice mamă cu mai mulți copii simte că nu există nicio diferență între ei. Simt și eu la fel, chiar dacă unul dintre ei este special. Văd în jur că provocările noastre nu sunt cu mult diferite față de ale altor părinți.
Când s-a schimbat viața mea
Cu siguranță una dintre provocările majore din viața noastră a fost apariția lui Robert. Șansa lui la o viață normală a avut de la început un preț. Terapia genică a fost peste puterile noastre și a trebuit să cerem ajutor. Să ne expunem povestea atunci a însemnat să fim vulnerabili și neputincioși. Am ales să închidem campania dedicată lui odată ce am strâns suma necesară, dar în continuare cheltuielile pentru terapii, corsete, orteze, aparatele și echipamentele necesare sunt semnificative. Privim acest lucru ca pe un imbold și o serioasă motivație. Eu chiar cred că odată cu haosul și schimbarea majoră din viețile noastre, fiecare copil vine și cu puterea de a scoate ce e mai bun din noi.
Aleg să văd partea bună
Aș putea enumera multe provocări: faptul că pentru corset și orteze trebuie să plecăm cel puțin odată pe an în Italia; faptul că societatea noastră încă nu este pregătită pentru oamenii cu nevoi speciale, că Robert a fost respins la prima grădiniță unde am vrut să-l înscriem. Aleg însă să văd partea bună a lucrurilor și mă bucur că am reușit să fim înconjurați de oameni empatici care pot vedea dincolo de dizabilitate.
Povestea mea continuă
Atunci când am aflat diagnosticul lui Robert credeam că nimic nu va mai fi la fel. Că în viața mea nu va mai fi niciodată loc de pasiunile mele, că totul va fi despre dizabilitatea copilului, iar eu voi deveni o umbră.
La aproape 4 ani distanță mă bucur să constat că m-am înșelat. Între timp am găsit loc și pentru mine.
Natalia Florea: „Munca și fetele mi-au dat putere și încredere în mine. M-au făcut să mă simt valoroasă.“
Sunt jurnalist și mamă a trei fetițe în vârstă de 9, 8 și 5 ani.
Locuim în Belgia de 14 ani, la Bruxelles, iar în urmă cu ceva timp, după nașterea ultimei fetițe,
am pus bazele unui proiect jurnalistic online ambițios, ROEXPAT, pentru românii din Diaspora.
Totul, din dorința de a îmbina cât mai plăcut viața de părinte cu cea profesională, de a fi alături de copii și, în același timp, de a continua să fac ceea ce-mi place și anume să scriu.
Nu e ușor să ai un job…
Recunosc, nu este ușor să ai un job ce presupune timp pentru documentare, inspirație, interviuri și, în același timp, să te ocupi de trei copilași ce îți solicită atenția aproape non-stop. Mai ales, atunci când toți trei sunt mici. Între primele două fetițe, diferența de vârstă este de doar 1 an și 8 luni.
Dar faptul că primul copil s-a lăsat ani de zile așteptat, iar celelalte sarcini au venit ca niște surprize, m-a făcut mereu să văd timpul petrecut alături de fetele mele ca o binecuvântare, nimic nu mi s-a părut (foarte) greu. Sau am încercat să iau momentele grele ca pe ceva firesc. Pentru că au fost și încă mai sunt zile când mă simt copleșită de cerințele lor, de nevoia lor de atenție tocmai atunci când lucrez.
Îmi amintesc cum gândeam și puneam pe hârtie proiectul ROEXPAT, cum mă documentam și scriam articole alăptând sau cu o fetiță în brațe și alta pe lângă mine. Ori profitam de liniștea nopților, atunci când nu adormeam odată cu ele. Îmi amintesc cum luam interviuri când toate trei își făceau somnul de prânz și eu puteam profita de câteva ore de liniște. Iar mie, paradoxal, faptul că lucram mă încărca de energie. Făceam ceea ce îmi place cel mai mult, să scriu, iar asta îmi dădea și îmi dă puteri nebănuite.
Da, recunosc…
…sunt, așa cum spun francezii, „une maman poule“ (o mamă cloșcă). Mi-am ținut fetele sub aripi până le-am simțit pregătite să se desprindă , încet, încet, de mine. Și mai știți și vorba aceea, „înainte de război, mulți viteji s-arată”. Cam așa am fost și eu. Când eram însărcinată cu prima fetiță, organizasem deja timpul meu și al ei, de după naștere: o să meargă la creșă de la 3-4 luni, câteva ore pe zi, așa cum e sistemul belgian, unde o să aibă și ocazia să audă și să învețe neerlandeza… acasă o să vorbim cu ea în română și franceză, iar eu o să am timpul meu liber, să mă ocup de proiectele jurnalistice. După naștere însă aveam să descopăr că realitatea e altfel. Când am luat-o prima dată în brațe pe Sophie și s-au aprins în mine toate instinctele materne, poate și duse la extrem, am știut că va fi foarte greu să o las la creșă, să stau departe de ea chiar și doar câteva ore. În plus, a fost un bebeluș ce nu a iubit căruciorul, nu a vrut să doarmă singură în pătuț, era alăptată la cerere… Și așa am tot amânat intrarea ei în colectivitate până la… grupa mare de grădiniță. Da, știu, destul de târziu. A doua fetiță a mers mai devreme la grădiniță, iar cea de-a treia și mai devreme. Semn că mă mai relaxasem și eu în privința aceasta.
Acum…
…fetele s-au mai mărit, de doi ani merg toate la școală, iar mami are mai mult timp pentru scris. Îmi stabilesc agenda/interviurile în funcție de ele, de activitățile lor extrașcolare. Suntem foarte atașate una de cealaltă, dar și fetele una de alta. Îmi doresc mult, ca orice mamă, ca tot timpul acesta petrecut împreună să le ajute să fie unite, să se iubească și să se ajute între ele. Indiferent unde le va purta viața.
Din alt punct de vedere, faptul că am lucrat tot timpul de când le-am născut, că am continuat să fac ceea ce îmi place (scrisul mă relaxează enorm), că mi-am continuat activitatea profesională și am fost o mamă mereu prezentă în viața copiilor ei, în majoritatea timpului cu fetele pe lângă mine, m-a ajutat enorm. Mi-a dat putere, încredere în mine, m-am simțit mai valoroasă, mai importantă, mai ales că proiectul ROEXPAT a fost primit foarte bine de românii din Diaspora, în special din Belgia, și a crescut extraordinar de la lansare. Ceea ce îmi întărește convingerea că facem o treabă tare bună, în familie, pentru marea familie a românilor stabiliți în străinătate!