Televiziunea Română a făcut dovada unei foarte bune idei editoriale atunci când a difuzat (România Cultural, 30.09.2023) spectacolul Regele moare de Eugène Ionesco, montare care se regăsește pe afișul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, București (TNB) și în această stagiune.
Crenguța Manea, critic de teatru, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT)
O invitație adresată tuturor spectatorilor care își doresc o întâlnire teatrală cu un text major al creației dramaturgului și cu o distribuție ce reunește remarcabile prezențe actoricești. Și, ca „perlă a coroanei”, Victor Rebengiuc!
Este de domeniul evidenței faptul că în teatrul românesc nu putea fi ocolită o operă de valoarea celei ionesciene, care a contribuit la schimbarea canonului dramaturgic, cât și a limbajului teatral, la mijlocul secolului 20. Și consider necesar să ne amintim cât mai des acest lucru, pentru că suntem dispuși să uităm repede, prea repede. Se cuvine puțină istorie teatrală care să lărgească orizontul.
În România, prima montare a unei piese de Eugène Ionesco are loc la Teatrul de Comedie (București, 2 aprilie 1964), cu Rinocerii, în regia lui Lucian Giurchescu și scenografia semnată de Dan Nemțeanu; contextul era al unui relativ „dezgheț cultural”, evident controlat ideologic, dar, care permitea un dialog relativ cu lumea din afara lagărului socialist.
La o întâlnire a oamenilor de teatru, organizată la București, în același an, sub auspiciile Institutului Internațional de Teatru, critici de teatru și teoreticieni au formulat aprecieri entuziaste asupra acelei montări Rinocerii, prezentată în programul reuniunii, considerații legate de structura montării, spațiul scenic, jocul actorilor; erau specialiști, oamani de teatru care văzuseră spectacolul lui Jean-Louis Barrault (Théâtre de France–Odéon, 1960), pe cel al lui Orson Welles, cu Laurence Olivier în Bérenger (Theatre Royal Court, 1960).
La fel de important, în epocă, a fost demersul teatral-exegetic al lui Valeriu Moisescu, realizat prin spectacolul coupé de la Teatrul Mic (20 martie, 1965), Cinci schițe (La moși, La poștă, Căldură mare, Temă și variațiuni, De închiriat) de I.L.Caragiale – Cântareața cheală; originalitatea gândirii teatrale consta în trasarea, pe scenă, a tangentei care apropia universurile celor doi dramaturgi, folosind același limbaj teatral „absurdist”.
Din păcate, această montare nu a avut parte de un turneu, asemenea Rinocerilor, și nici de recunoaștere în afara țării.
În acei ani, și alți regizori români – George Rafael, Crin Teodorescu – au găsit în piesele lui Ionesco temele și eroii apropiați de sensibilitatea spectatorilor cărora li se adresau, dar, după 1968, cenzura ideologică, cu câteva rare și nesemnificative excepții, nu va mai permite ca dramaturgul să fie jucat. Rinocerita confiscase întreaga Românie.
Revenind la interesul manifestat, și în teatrul românesc, față de opera lui Eugène Ionesco, e necesar a fi amintite câteva creații care s-au impus ca definitorii repere spectacologice, la începutul anilor 90: Lecția, regia Mihai Măniuțiu (Teatrul Național din Cluj, 1991); Cântăreața cheală, regia Tompa Gábor (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, 1992); Scaunele (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, 1995), regia Vlad Mugur. Dinspre anii 90 către prezent, s-ar mai adăuga alte căteva montări esențiale pentru teatrul românesc: Lecția (Teatrul Maghiar de Stat – Timișoara, 1998), regia Victor Ioan Frunză; același text la Naționalul din Sibiu (2014), regia Mihai Măniuțiu – un spectal total diferit față de montarea din 91; Noul locatar la „Nottara” (2014), semnat de Tompa; Ce nemaipomenită aiureală!, montarea lui Silviu Purcărete (Teatrul Național din Cluj, 2013). Artistul a convins și cu al său Regele moare (Compania Les Arts et Mouvants), la Festivalul Interferențe, ediția 2012.
Dar, dincolo de a se consacra sau nu drept un fapt de istorie teatrală, fiecare nouă montare a unui text dramatic e gândită și ca o irepresibilă nevoie de comunicare cu spectatorii, iar împlinirea ei o oferă duratei, prin memoria participantului/ martorului direct.
În Regele moare, piesă despre inevitabila și atât de personala însingurată Mare Trecere, Eugène Ionesco mărturisește eminescian „Nu credeam să învăț a muri vreodată”, iar punerea în scenă creată la TNB de regizorii Andreea și Andrei Grosu reconstruiește scenic pragurile necesare acestei învățări/ cunoașteri.
Este „lecția” totdeauna neștiută și care surprinde mereu pe fiecare… Regele Béranger Întâiul – interpretat cu sensibilă înțelegere de Victor Rebengiuc, maestrul dovedind excelența artistică recunoscută, dublată de prospețimea cu care folosește mijloacele de expresie transformate în marca sa stilistică, Regele Béranger Întâiul află că timpul său și al regatului pe care-l mai are (în continuă și rapidă extincție) este sub semnul morții imediate, nu numai al unei categorii ontologic-metafizică (teoretizată savant), ci încleștat trăită. Victor Rebengiuc dă ingenuitate omenescului și suferință răstignită pe calea veșniciei.
Sursa dezvoltării dramatice este chiar sensul profund personal și tainic al morții lui Béranger, desemnat de divinitate drept regele creației, un om ca oricare dintre noi, a cărui regalitate este proclamată pe propriul domeniu, indiferent de amploarea lui.
Este motivul pentru care soluția scenografică a lui Vladimir Turturica, cea a unei modeste sufragerii mic-burgheze, completează vizual „regatul” derizoriu al lui Béranger, univers domestic, cu femeile și puținul personal de serviciu: Doctorul, Juliette, Guardul.
Inspirată, distribuția cuplului regizoral îi reunește pe Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc și Ana Ciontea într-un admirabil dialog dramatic, centrul fiind unul mobil, în funcție de distribuția tensiunii scenice.
Florentina Țilea, Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu nu fac roluri secundare, sunt prezențe articulate și bine conturate care întregesc universul lui Béranger cu fapte cotidiene, atât de puțin eroice și atât de necesare omenescului.
Momente de emoție tulburătoare sunt decupate de intermezzo-uri comice; un logic memento mori este obligatoriu pentru pregătirea momentului final – ieșirea din scenă și ultima respirație, când cele două coincid.
Este momentul Marianei Mihuț, magistral rezolvat și regizoral și de către actriță. Faptul scenic are realitate fizică și ecou metafizic, de aceea adâncește emoția, iar spectatorul nu poate să i se sustragă.
Am început cronica spectacolului cu o pagină de condensată istorie teatrală pentru a menționa contextul în care se plasează spectacolul Andreei și al lui Andrei Grosu, regizori a căror experiență se îmbogățește cu această montare. Și care îmbogătește și repertoriul Naționalului bucureștean.