Nu este o fabulă de La Fontaine, deși ar putea fi. Orașul are sute de povești alegorice, personificând case aduse de spate, cu bucăți de tencuială ce dau să cadă în capul trecătorilor grăbiți.
Putem personifica ferestrele caselor și ale lor mascaroane ce și-au pierdut de la intemperii nasurile căzute în poșetele gospodinelor care veneau de la aprozarul din colț. Au personalitate proprie și balcoanele cu jardiniere și basoreliefuri intricate din piatră ce se mai țin într-un soclu șubrezit de la greutatea rădăcinilor de mușcate interbelice care au înflorit cândva acolo. Și toate au un fir comun: marcajele care ne atenționează strident să evităm locul cu pricina, să traversăm de îndată, să nu parcăm mașinile sub streșinile buclucașe, practic, să ne luăm tălpășița dintr-un loc istoric periculos și frumos.
Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și părăsit. Oraș cu zeci și zeci de straturi, oraș cu construcții de piatră, cu ornamente din fier forjat și de teracotă, cu mahalale istorice și clădiri de pe la 1860 ce încă își poartă cu demnitate ornamentele. Acesta este al patrulea episod din seria #IubeștiBucurești, în care vă lansez invitația de a vă privi altfel orașul, de a-l iubi, de a-l îngriji și de a vorbi, la propriu, cu el.
Bijuteriile arhitecturale istorice sunt fragile, dar valoroase. Dincolo de bulinele roșii care devin brusc subiect de dezbatere în jurul datei de 4 martie când ne comemorăm cu îngrijorare cei 40+ ani de la cutremurul din 1977, pericolul clădirilor venerabile ale orașului nostru rezidă chiar în frumusețea lor. Absurd, nu? Pe mai toate străzile istorice cu clădiri de patrimoniu din nucleul Capitalei se află semne ce induc panica, marcaje de alertă pe clădiri „înfoliate” și în același timp îndoliate. Teracotă, fier forjat sau piatră, toate pot să provoace o mini-tragedie de care este bine să ne ferim.
Ne aflăm într-un cerc vicios: patrimoniul nostru este în pericol, și, la rândul lui, poate să-l pună în pericol pe trecătorul care îndrăznește să îi dea târcoale. Un pericol fizic sau estetic: poți fi agresat vizual prin estetica urâtului sau lovit de o bucată de tencuială ușor casantă. Florile de mucegai ale lui Arghezi s-au instalat și în afara celulei de la Văcărești și s-au contopit cu tencuiala scorojită de pe clădirile ce stau să cadă. „Atenție!!! Cade tencuiala!”, „Parcarea interzisă!! Cade tencuiala!”, „Atenție, cade tencuială și țiglă! Păstrați distanța față de clădire. Circulați sau parcați pe proprie răspundere!” sunt doar câteva dintre strigătele de disperare ale patrimoniului arhitectonic.
Valoarea la care s-ar putea ridica o poliță de asigurare care să despăgubească trecătorul care se oprește în venerație în fața unor ornamente arhitecturale pe cale de dispariție ține de domeniul utopicului. Nu degeaba nici clădirile „cu bulină” (adică cele încadrate într-o anume categorie de risc după ce au fost expertizate tehnic cu privire la rezistența la cutremur) nu pot fi asigurate.
Practic, din punct de vedere financiar, nu avem nicio șansă să evaluăm pericolul ce ne paște dacă îndrăznim cumva să căscăm (prea mult) gura la clădirile de patrimoniu din oraș. Așa că cel mai bine este să admirăm de la distanță, evitând pericolul patrimoniului, traversând cuminți și respectând instrucțiunile marcate haotic de proprietarii de imobile istorice îngrijorați de asaltul pe care l-ar putea produce imobilul pe care îl dețin asupra concitadinilor săi.
Desigur că responsabilitatea de a pune în siguranță o clădire și toate elementele sale componente este strict a proprietarului, dar, de cele mai multe ori, în cazurile clădirilor istorice avem de-a face cu un proprietar colectiv. Moștenirea ingrată a comunismului a lăsat în urmă, după retrocedări mai mult sau mai puțin eșuate, la peste 70 de ani după infama lege a naționalizării, un grup de proprietari aparținând unor pături sociale diverse, cu interese, dorințe și putințe mult prea diferite. Decretul 92 din 19 aprilie 1950 a generat naționalizarea unor clădiri de patrimoniu (sau, mai bine zis, „confiscarea”, deoarece nu a fost vorba de nicio compensare financiară) după următoarele criterii, citez:
„1. Imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe.
3. Hotelurile cu întreg inventarul lor.
4. Imobilele în construcție, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum și materialele de construcție aferente oriunde s-ar afla depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare și ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor.”
Adio, proprietate privată și bonjour ICRAL. Nu mai veghea Comisiunea Monumentelor Istorice ce fusese înființată în 1852 (și condusă de-a lungul timpului de nume mari, precum Maiorescu, Urechia, Tocilescu, Arion, Iorga), căci fusese desființată în 1948 și transformată întâi într-un „Comitet” și apoi într-o simplă „Direcție”.
O Direcție fără direcție, cam așa este și patrimoniul nostru în pericol. Practic, atunci am mai marcat un punct în epoca neagră a pericolului patrimoniului, epocă ce a continuat cu desființarea completă a Direcției Monumentelor Istorice în 1977, furia sistematizărilor optzeciste și lipsa unei coerențe sistemice post-decembriste. Clădiri devalizate, părăsite, neîngrijite.
Ce e de făcut? În primul rând, să înțelegem motivele din spatele acestui regres al patrimoniului construit, să evităm să dăm vina pe proprietar, pe stat, pe primărie, pe porumbei, pe grindină și meșteri necalificați. Vina este una colectivă și soluția, asemenea. Pentru ca o clădire istorică să fie salvată, trebuie mai întâi apreciată, înțeleasă, iubită. Pericolul patrimoniului poate fi învins cu multă răbdare. Cunoașterea este primul pas pentru salvare. Dar doza de frumos trebuie luată în siguranță. Așa că, până data viitoare, vă invit la contemplare de la depărtare.