Trattoria al Moro
De la arta picturii, ajungem la o altă artă practicată de romani: cea culinară. Trei restaurante aș vrea să pun pe harta voastră la Roma.
Citește prima și a doua parte a articolului
Colline Emiliane – un restaurant decorat cu Michelin, dar care nu este nici pretențios, nici pompos, ci, pur și simplu, servește mâncare atât de bună, încât, deși e pe o străduță dosită și deși făcusem rezervări ferme, tot a trebuit să așteptăm cam 20 de minute alături de o mulțime de adoratori ai bucătăriei romane, împărțiți în două categorii: fericiții îngâmfați ca mine, care făcusem rezervare, și umilii doritori de a mânca o farfurie din celebrele paste și care așteptau un miracol – să se anuleze o rezervare și să prindă un loc la masă.
Colline Emiliane este un restaurant de familie, la a treia generație, cred. În bucătărie veți vedea o bătrânică simpatică, mereu ocupată cu frământarea sau umplerea pastelor făcute doar în casă. Este fetița pe care Federico Fellini o ținea pe genunchi în urmă cu 50 de ani și pentru care regizorul a realizat desenele pe care le veți vedea înrămate pe pereții restaurantului.
Nu ratați pastele cu culatello, ravioli umpluți cu dovleac și presărați cu trufe, dar și antipasto al casei, precum și squaquerone – o brânză moale plină de cocoloașe care, în combinație cu ceva despre care mi s-a explicat că este muștar de pere, m-a impresionat atât de tare încât am făcut ceva ce nu fac niciodată – am cerșit un borcan din acest muștar. Luca, proprietarul, ni l-a oferit cadou, iar acum, când e pe cale să se termine, încercăm să evităm sevrajul și să găsim o sursă care să expedieze în România.
Undeva prin coșmarul turistic care este zona Fontana di Trevi și unde, din motive care îmi scapă, am ales cazarea pentru acest minisejur roman, se află o bijuterie de restaurant autentic, care susține gastronomia romană de circa un secol.
Al Moro e un loc mic, ascuns la parterul unei clădiri foarte vechi, iar în interior se văd coloanele care au rămas dintr-o structură și mai veche, probabil. E genul de restaurant tipic roman pe care eu îl ador și unde mă simt foarte bine – mese apropiate, astfel încât poți auzi tot ce spun italienii scoși din cutie, tablouri și pagini de ziar înrămate pe fiecare milimetru de perete (din câte îmi dau seama, dacă Fellini era un obișnuit la Colline Emiliane, Liz Taylor i-a onorat cu prezența pe cei de la Al Moro – sau invers), o masă imensă cu flori și tăvi umplute vârf cu tot felul de ispite, chelneri ușor înțepați, dar care înfloresc cu un zâmbet larg și glume foarte reușite de îndată ce observă că încerci să te exprimi pe limba lor, chiar dacă „furculizione” nu e neapărat un cuvânt italienesc.
Iar mâncarea… M-am îndopat, pur și simplu, de la pâinea făcută în casă până la anghinare, prosciutto de nu știu câte feluri și denumiri, paste, pește, prăjituri făcute în casă și cea mai bună cafea băută în Italia – deci cea mai bună cafea din lume.
Și la Colline Emiliane, și la Al Moro am fost foarte impresionată de chelnerii octogenari care se mișcau cu o iuțime nebănuită, care țineau minte toate comenzile și care te certau dacă li se părea că vrei să comanzi mai mult decât poți mânca. Sincer, cred că fac parte din familiile proprietare și mi-ar fi plăcut să stau mai mult de vorbă cu ei despre vremurile de mult apuse, însă o conversație nu se poate întreține doar cu furculizione și grazie.
Am reușit de data aceasta, după o încercare eșuată, să mâncăm la Roscioli, un loc unde, la fel, se stă la coadă chiar dacă ai rezervare. După ce am trecut de doamna extrem de stresată de la intrare, ne-am relaxat și chiar ne-am amuzat teribil în compania chelnerilor tineri și cu un excelent simț al umorului care merge foarte bine cu mâncarea excepțională. Bresaola de wagyu, brânzeturi mai mult sau mai puțin ciudate, din regiuni despre care auzisem sau nu – dar toate foarte gustoase, paste, paste și iar paste. Dar eu voi rămâne probabil toată viața marcată de trei capodopere: carnea fragedă de purcel gătit încet la cuptor și servită pe o pâine crocantă, într-un sos de legume cum numai în Italia poți găsi, pastele cu obraji crocanți de porc (recunosc că la acestea mă gândesc foarte des și mai că-mi vine să mă sui într-un avion spre Roma) și inegalabilul tiramisu – ca nicăieri altundeva, pur și simplu perfect.
Am încheiat în forță parcursul nostru roman cu o noapte de excepție, în care am fost treziți de urlete în limba germană pe la ora 1. După ce ne-am gândit la tot felul de scenarii, ne-am dat seama că exact așa este – un scenariu: la Fontana di Trevi se turna, pe timp de noapte, un film german, ai cărui protagoniști urlau cât îi ținea gura, conform scenariului. Am oftat, gândindu-mă că mi-am uitat acasă dopurile de urechi și dorindu-mi să mă teleportez cu câteva decenii în urmă, când sub aceleași ferestre pășea Anita Ekberg, iar Fellini probabil că nu răcnea.
Va urma