Lunile de sfârșit de iarnă au fost pline de nesiguranță. Un fel de practicare a derivei à la Debord. Din interior, s-a simțit ca o continuă neputință de a hotărî, copleșitoare de cele mai multe ori și nu mai puțin istovitoare; din exterior, s-a văzut fermecătoare, dacă iau în calcul mesajele primite de la oameni pe care nu îi cunosc, atât femei, cât și bărbați.
O domnișoară, studentă la litere, mi-a scris că ar dori să mă vadă odată live și că a vrut să scrie pentru un curs de literatură contemporană o cronică despre mine, dar nu s-a simțit suficient de îndreptățită să facă asta, o altă domnișoară mi-a spus că semăn cu Jane Birkin și, literalmente, că nu știe cum nu m-a descoperit până acum pe Insta, dar că este already a fan; mi s-au propus shootinguri și o filmare pentru un ONG, al cărui demers este acela de a dărui tinerilor experiențe personale, care ar putea să le fie de folos într-un fel sau altul, inspirându-i. În tot acest timp, eu mă târam prin viață.
M-am protejat să văd orice fărâmă de fericire, declinând orice invitație venită din partea cuiva, cu un sentiment de spaimă paroxistică. Aș fi putut observa la ce distanță sunt de ea. Aș fi putut fi observată la ce distanță sunt de mine însămi. Mi-ar fi putut fi interpretate vulnerabilitatea și tăcerea drept infatuare, răutate, intransigență, incisivitate etc.
Suferințele cuiva sunt certe ocazii de malentedu. Singura persoană, în afara familiei, care îmi dădea sentimentul că nimic nu e în neregulă cu viața era A., beauty adviser într-o parfumerie de lux, din apropierea casei mele. Tentația de a intra în acest loc, doar pentru a-l auzi cum vorbește despre emoția proustiană a unui parfum, despre logoul unei perii de păr (de care, culmea, m-am atașat, probabil datorită firului dincolo de metalimbaj, între ce simțeam și obiect) sau despre apariția soarelui ca promisiune a unui azi bun era și este ceva greu de controlat.
Aceste mici momente de inside healing le voiam cât mai dese, aproape că îmi venea să-l întreb dacă ar dori să ofere contra cost o oră de terapie pe săptămână, nu m-ar fi interesat lipsa studiilor sale în psihanaliză, aproape că aș fi intrat în fiecare zi acolo, însă ar fi părut straniu să fac asta. Suntem în București, îmi spuneam în fața magazinului. Nu suntem într-o țară în care oamenii să nu judece, nu suntem într-un oraș cum e Berlinul, un soi de playground pentru adulți, în care oricine își poate manifesta și slăbiciunile, și preferințele, și nevoile, fără a se teme de interpretarea lor de către ceilalți participanți în viață.
Într-una din aceste zile, plecasem să iau unt cu usturoi de la o boulangerie din cartier. Din sens opus, îl vedeam apropiindu-se pe unul dintre criticii literari despre care toată lumea a statuat că este unul dintre cei mai cinici oameni. Aș fi vrut să continui să înaintez, să las să ne intersectăm, însă ceva, discreție, aș putea s-o numesc așa, m-a făcut să cred că poate nu și-ar dori să fie observat și am traversat, însă nu am putut să nu remarc faptul că în locul cinismului pe care lumea i-l reproșa era crusta unei mari vulnerabilități. O privire plină de amenitate, deși lipsită de prezență, așa cum doar resemnarea unei suferințe interioare profunde se poate metamorfoza. În prima vitrină, mi-am privit ochii. Aceeași neparticipare, aceeași inhibare, nimic reconfortant.
M-am întors și am revăzut de două ori consecutiv filmul Yves Saint Laurent, nu doar pentru plăcerea vizuală, ci pentru că aveam nevoie să-mi reîmprospătez credința că se poate trăi fără confort emoțional, în slăbiciune și intensitate, sau că unii dintre noi nu știm să trăim cu moderație niponă nici răul, nici binele, nici iubirea, nici lipsa ei.
Mi-am dorit să pot face cu reziduurile mentale ceea ce Stendhal numea, plastic, cristalizare, dar nu în iubire, ci în existență, aflând metoda prin care aș putea transforma caracteristicile neatractive într-unele splendide, găsindu-le atribute noi. Ceva similar cu ce se întâmplă în minele de sare, la sfârșitul iernii, aproape de Salzburg, unde minerii aruncă în zonele de lucru abandonate mici ramuri, pe care vin să le ia după două, trei luni, pentru a le dărui copiilor, timp în care efectele apei cu sare înmoaie ramura, apoi când apele se retrag aceasta se usucă și totul este acoperit cu o infinitate de cristale mici, sclipitoare. Creanga originală este de nerecunoscut.
Se poate face oare asta și cu frica, m-am trezit îndreptățită să întreb, în timp ce îmi aminteam și că frica este un sentiment atât de universal, încât și plantele îl au, dacă ne gândim la unul dintre experimentele lui Cleve Backster, un expert în detectorul de minciuni, în 1966, când a conectat o plantă la un poligraf. S-a așezat lângă ea și primul gând a fost să încerce să amenințe bunăstarea plantei, scufundându-i una dintre frunze într-o ceașcă cu cafea caldă. Planta a arătat, să îi spunem, o lipsă de reacție, asemănătoare cu plictiseala umană, iar linia de pe grafic a continuat să scadă.
La 30 de minute distanță, prin cap i-a trecut să ardă o frunză. Nu a verbalizat ideea, nu a atins planta, nu a atins echipamentul, însă planta a devenit „agitată”, iar asta s-a văzut imediat, acul sărind în vârful graficului. Singurul lucru la care ar fi putut reacționa planta ar fi fost imaginea mentală.
Cleve a luat apoi câteva bețe de chibrit, efectiv pentru a vedea ce se întâmplă dacă dă foc unei frunze, însă și-a dat seama că intensitatea a ceea ce ar fi simțit planta nu ar mai fi putut fi înregistrată, căci deja acul era rămas în vârful graficului. Astfel, pentru a sesiza dacă totuși va exista o schimbare a poligrafului, acesta a băgat bețele în cutie și a dus cutia mai departe, pe biroul secretarei. Dispozitivul a înregistrat calmarea plantei.
Dacă s-ar putea cumva îndepărta și chibritul de mine, însă cum chibritul sunt chiar eu, tot ce îmi rămâne să fac e să apropii altceva. Am aprins un Cire Trudon, un miros emblematic dintr-o altă primăvară, una atât de frumoasă, încât, din când în când, îmi pot aminti lumina de culoarea portocalei a după-amiezilor, jeanșii mei bleu pal, părul mamei negru, lucios și rece, viața din ochii lui G, motanul Mel, liliacul și tot ce mai compune fericirea din memorie.