Am revăzut recent filmul „The Intern”. Dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand, Robert de Niro și Anne Hathaway sunt adorabili.
Ben Whittaker (de Niro), văduv, își dă seama, la 70 de ani, că nu îi place să fie la pensie. Își trimite „scrisoarea de intenție” în format video, către o firmă ce vinde haine online. Este acceptat și ajunge să lucreze pentru o șefă foarte tânără, antreprenoare, sceptică, extrem de dinamică (Anne Hathaway).
Filmul aduce în prim-plan teme precum înțelepciunea generațională, cum să nu judecăm oamenii în funcție de vârsta lor și să explorăm cât mai bine talentul fiecărui individ. Este un film despre a începe din nou; oricând, în orice perioadă a vieții; despre a face ceea ce îți place, despre o viață echilibrată, despre pasiunea pentru ceea ce faci.
Am revenit la acest film pentru câteva motive. Am multe cunoștințe care se plâng că, după ce au trecut de 45 de ani, nu prea mai sunt chemate la interviuri de recrutare, iar dacă sunt chemate, nu mai primesc vreodată răspuns.
Nu este niciun secret, există o discriminare evidentă pe criterii de vârstă în România. Aș adauga că nu doar aici. Un amic francez îmi povestea de curentul numit „jeunisme”: dacă ești trecut de 45 de ani, nu mai prezinți interes, fie că e vorba de recrutare, de training sau de consultanță. Mai mult tinerii ar fi invitați la discuție.
În SUA, în schimb, se vorbește mult despre ageism. Scopul este, în primul rând, de conștientizare a faptului că există predispoziția către discriminare pe criterii de vârstă, apoi atragerea atenției asupra unui segment de populație care încă are multe de spus, de contribuit, are o experiență valoroasă ce merită fructificată.
Odată cu creșterea speranței de viață, cu creșterea vârstei de pensionare, cu extinderea la nivel global a preocupării față de un stil de viață sănătos, echilibrat, oamenii pot și vor să fie activi mai mult timp, vor să fie implicați, dedicați. Modelul de acum mulți ani, în care un om ieșea la pensie și nu mai era implicat, cooptat în diverse organizații, inițiative este desuet.
O societate evoluată este una care își tratează bine și oamenii în vârstă. Cred că, per ansamblu, suntem departe de această stare a lucrurilor. Atât timp cât luăm în derâdere oamenii mai vârstnici decât noi, le vorbim urât, agresiv, îi desconsiderăm, balanța între o societate de tip Ev Mediu (cu grijă însă, să nu jignesc Evul Mediu) și o societate evoluată a secolului 21 înclină mult înspre prima parte.
Oricum, revenind, îmi propusesem de mult să revăd „The Intern”. Voiam să înțeleg ce anume a fost interesant în film de l-a făcut memorabil, dincolo de cei doi actori, și ce am putea prelua în viața cotidiană.
Un citat care m-a emoționat este următorul: „Muzicienii nu se pensionează. Se opresc când nu mai au muzică în ei. (Louis Armstrong). Eu mai am muzică în mine, sunt sigur de asta”, spune personajul jucat de Robert de Niro.
Un alt aspect care m-a impresionat a fost modul în care internul se raportează la șefa lui și la toți cei din firma unde lucrează. El nu este acolo ca să le dea lecții, nu le spune ce fac ei greșit, nu le vorbește de la înălțimea experienței sale bogate.
El face ceva ce trebuie să facă un coach: să se întâlnească cu cel din fața sa acolo unde este acela. Iar acel „acolo” nu este mai jos, nu este mai sus, de fapt, nu este despre asta. Internul își păstrează propriul stil (se îmbracă zilnic în costum, are mereu o batistă de oferit cuiva care are nevoie, are o disciplină personală remarcabilă), dar se mulează pe oamenii și organizația în care lucrează.
El nu spune în nicio clipă că ceva nu funcționează bine, că lucrurile sunt în mare dezordine. Când observă o grămadă de lucruri aruncate alandala, se duce singur și face ordine. Toți cei din birou sunt încântați când, într-o dimineață, nu mai găsesc maldărul de dosare aruncate în grabă. Internul le pusese la locul lor. Discret, fără a atrage atenția asupra sa. Nu își corectează șefa, nu o trage la răspundere, nu îi spune că e nemulțumit, nu își dă ochii peste cap. Nu face observație colegilor, nu ține vreo teorie despre cum era pe vremea lui.
Dar sare în ajutor când este nevoie, indiferent de natura sarcinii. Îi susține pe ceilalți, îi încurajează. Dacă vreți, el este pentru șefa lui ceea ce Jimminy Cricket este pentru Pinocchio. Dar într-un mod atât de discret, de elegant, de atent, cu un umor fin, încât nu ai cum să nu îl adori.
Întrebarea, pentru noi, cei care suntem la final de Q2 sau început de Q3 al vieții, dacă împărțim o sută de ani în trimestre de câte 25 de ani, este cum aducem din experiența noastră, din înțelepciune către companii, către societate, într-un mod similar, astfel încât acestea să dorească să ne aibă aproape.
Teoria chibritului nu a plăcut cuiva vreodată, dacă suntem onești, nici nouă, când altcineva ne-o făcea. Degetul arătător ridicat și fluturat de cineva care credea că ne dă lecții nu cred că a dus pe calea bună pe careva, dimpotrivă.
Prin urmare, provocarea pentru oamenii cu experiență este să se adapteze, să împărtășească din experiența lor, însă nu ca un părinte normativ, ci cu delicatețea lui Ben Whittaker; provocarea pentru companii este să regândească structura organizației astfel încât să exploreze și să beneficieze cât mai mult de acele experiențe; provocarea pentru cei din generația tânără este să accepte că pot învăța din orice interacțiune, că multe în lumea aceasta se repetă, cum spunea Eminescu, „toate-s vechi și nouă toate” sau, parafrazându-l pe Borges, istoria lumii e ca un lung șir de metafore diferit intonate.