Alternativă. Cred că, de fapt, asta au fost dintotdeauna cărțile. Ocazia de a ieși din pielea mea și dintre pereții camerei mele. Fără buget (financiar, emoțional, de curaj personal). Fără miză.
Cumva, cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat au fost așa – fără buget și fără miză, inconsistente, imprevizibile și, de multe ori, irelevante pentru oricine altcineva în afară de mine. Cititul așa este. Opțiunea luminoasă atunci când e întuneric afară. Când camera în care locuiești e îmbâcsită de povești neîntâmplate sau de prea multe întâmplări cu digestie incompletă.
O altă viață care mă locuiește și care, pe durata unor sute de pagini, e mai plină, mai intensă și mai bine scrisă, adică suficientă cât să dea volumul gândurilor și grijilor mele mai încet (să mă îngrijorez e, la ora actuală, cel mai mare talent al meu – dacă s-ar putea trăi din îngrijorări, aș fi Bernard Arnault meets Elon Musk. 3.0).
Știu că nu escapismul, ci traducerea lumii, în cheie subiectivă și infinit modulată, e obiectul literaturii și totuși cred că pentru mulți cititori e ceea ce e și pentru mine: o perpetuă fugă de-acasă, unde acasă e limitarea, frâna de mână trasă și, după o vreme, praful care se (de)pune între ce ai visat și unde (sau cine) ești de fapt, între ce ai fi putut și ce nu s-a putut.
În pagină se poate și, iar dacă e ceva ce au făcut cărțile pentru mine în mod constant, fie că m-am apropiat de ele cu entuziasm, cu încântare, cu foame nedisimulată sau cu oboseală, fie cu amăreală și dioptrii mărite, acel ceva ține de libertate. De la nuanțarea lumii până la senzația că încă există posibilități, frumusețe de asimilat, călătorii (exterioare sau interioare) în care (încă) mai poți să pleci. Că mai pot să proiectez câte ceva, în mansarda mea creativă, chiar și atunci când bateriile par complet descărcate.
Eu citesc old school. Cu cartea pe genunchi, cu toată mintea în ea. Cred în povestea care te subjugă o vreme, care devine (sau nu) un filtru cu ajutorul căruia te vei cuibări o idee mai bine în realitatea proximă. Mă risipesc profesional în patru-cinci cărți simultan, pentru că trebuie și pentru că trăim în epoca vitezei și a consumului rapid. Inclusiv a ficțiunii.
E o distorsionare necesară, un fel de schizoidie care mă betegește puțin, dar pe care o accept ca pe toate compromisurile vieții adulte – cam cum accepți faptul că îți albește părul sau că îți trosnesc încheieturile când te ridici de pe scaun. Cu cât trece vârsta peste tine, cu atât înțelegi mai bine că nu e despre tine, cât despre sensul în care se învârtesc rotițele în care te-ai prins.
De plăcere însă citesc altfel. Sunt omul imersiei complete. Dacă arunc ancora în mintea altcuiva, mă străduiesc să nu tulbur apele. Nu pun între mine și text altă voce, nu amestec genurile, nu citesc prefețe și cronici înainte să citesc cartea, nu rescriu în gând fraza autorului. Nu sunt acolo nici să mă iau la întrecere cu el, nici să vânez defecte de fabricație, nici să colecționez idei pe care să le servesc altcuiva.
Altfel spus, în retorica vulgarizant contemporană, nu dau check-in. Chiar sunt acolo. Când citesc, trăiesc în lumea care mi se oferă și, uneori spre surprinderea mea, ajung în câte-o firidă a textului care generează, chiar și în cele mai neplăcute circumstanțe, acel ceva care uite că (încă) nu se uzează: emoția.
Oricât ar părea însă de uzat (și este, pentru că asta fac clișeizarea și repetarea obsesivă – dezbracă o idee de frumusețea ei), adevărul e că textul, deși nu e o contrapondere, e o zonă liberă de pericol, de tot ce înseamnă meschinărie omenească, de faldurile grele și mai mereu zornăitoare ale dezamăgirii. Da, cărțile nu îți înfig cuțitul în spate, nu-ți pun piedică, nu se bucură de răul tău, nu mușcă. Sunt mai bune ca oamenii. Trăiesc mai mult. Consumă mai puțin. Când sunt slabe, rămân slabe.
În text te simți mereu în siguranță, deși, dacă ai ales bine, ești, de fapt, în continuă schimbare. Chiar și atunci când acțiunea trenează sau, dimpotrivă, când îți șuieră glonțul pe lângă ureche. Ieși din el îmbrăcat cu sentimentele altuia și, în mod miraculos și, parcă, mai puțin împovărător, ești tot tu.
Nu știu de ce citesc. În ciuda alterității și a evadării despre care tot perorez de câteva paragrafe încoace, mi-a luat ceva timp să ajung la concluzia că e o activitate care mai degrabă te alienează decât te integrează. Cititul nu e valorizat în cultura noastră. Bine, asta știm toți.
Nu e rentabil nici financiar, nici social, nu e o activitate „de succes”, nu prea aduce like-uri și vizualizări, nu face cohorte de followeri decât în situații rare și destul de bine delimitate. Nu e cool decât atunci când vrem noi să-l marketăm.
Altfel, e o singurătate asumată și plină, oricât de paradoxal ar suna, care nu are nimic de a face cu însingurarea. La fel de adevărat e că obiceiul acesta aparent static construiește profunzime interioară, te mobilează intelectual, îți crește versatilitatea lingvistică și flexibilitatea gândirii, e combustibil curat pentru orice efort creativ, e antrenamentul ideal al minții, e formula sigură de a te face să cobori de pe piedestalul trist al omniscienței autosuficiente.
Din păcate, la pachet cu toate lucrurile acestea vine și o foame teribilă de diversitate, nevoia constantă de tramă, de frază care se cabrează agil sub greutatea sensului, de acrobație stilistică și sintactică, de minimalism și de opulență, de polifonie, de scriituri diferite, narcotice, superbe, care să te încânte, să te facă să uiți de micile conflicte și mizerioare ale zilei, de schematismul găunos, de faptul că, în viața ta de zi cu zi, lucrurile sunt banale, repetitive și, de cele mai multe ori, complet imune la… literatură. Practic, funcționează ca orice adicție. O să vrei mai mult, mai des.
Probabil că, până la urmă, citesc inclusiv din inerție, citesc pentru că știu că relația cu textul nu mă trădează. E, cum spuneam, un teritoriu de libertate și, câteodată, foarte rar, de ludic. Când mă pierd puțin, mă regăsesc aici, unde știu bine cine sunt, unde propriile mele neajunsuri, de la dezordinea interioară la ocazionalele puseuri de capitulare, contează prea puțin.
Ajung mult mai rar, în ultimul timp, să citesc în funcție de propriile mele alegeri. Când o fac însă, mi se întâmplă să mă gândesc că multe resorturi ale supraviețuirii (morale, emoționale, poate și fizice) se leagă, în mintea mea, de tipul acesta de existență livrescă în care, deloc original sau cu pretenții de falsă unicitate, sunt acasă atunci când nu mă mai încape nicio lume și nu mai încap pe nicăieri, când nu-mi găsesc locul și când simt că am obosit.
Sigur că public ne plângem des, generic (nu știu dacă am mai spus, dar genericul „nu s-a înțeles”, „nu se face”, „nu se citește” mi se pare agresiv până în străfunduri – e un fel de „nu citești” pe care interlocutorul nici măcar nu ți-l spune verde în față), de cât de puțin înseamnă literatura în viețile noastre, dar adevărul e că vorbim rar și anemic cu ceilalți despre cum ne modelează ficțiunea, muzica, arta.
Poate că ar trebui să vorbim mai mult și mai sincer, cu plusuri și minusuri. Dincolo de locurile comune, e un teritoriu vast care pentru unii e deșert și pentru alții e oază. E provocator să afli de ce. Să înțelegi că poți trece de partea cealaltă a versantului fără cine știe ce opintire.
Nu, cititul nu prea schimbă lucrurile pe card și nu îți aduce puncte de popularitate. E însă unul dintre puținele lucruri pe care le poți face ca să te salvezi pe tine de tine. Nu știu dacă merită. Știu că intimitatea construită cu poveștile unor străini te aduce, nu de puține ori, față în față cu ochiurile prea largi ale propriei povești. Că te ajută să înțelegi mai multe și că, uneori, te face mai puțin tăios, mai puțin grăbit, mai puțin consumat de propria ta importanță pe fața pământului.
Cunosc mulți oameni „citiți” și toți sunt un pic surprinși când îi întreb cum citesc. Se pare că întreb asta des. De obicei, mi se răspunde cu „mai puțin decât aș vrea” sau „mai rar decât mi-aș dori”. Eu cred că citesc și hedonist și, uneori, cu disperare, și mult, pentru că trebuie, și puțin, pentru că îmi place. Și mai cred că ar trebui să ne întrebăm mai des unii pe alții despre ficțiunile care schimbă natura luminii care ne intră pe fereastră. Mai ales când aerul e stătut. Până la urmă, doar cu geamul larg deschis se aerisește o cameră.