– Tanzania, spune Ahmad, vine de la Tanganyika și Zanzibar.
Conduce pe dreapta, ca la Londra.
– Și care e sursa principală de venit aici?, întreb eu. Agricultura? Pescuitul?
– Nu, răspunde el. Turiștii. Voi.
Suntem în Zanzibar de două zile și azi mergem în junglă. Ahmad va fi șoferul nostru azi. Îi place să povestească, iar în mine s-a activat o genă curioasă care rostogolește întrebări pe bandă rulantă. Ne așteaptă, în fond, o experiență eminamente turistică. Poate că Ahmad și locvacitatea lui sunt felia de autenticitate a zilei.
– Vă place mango?, ne întreabă. Mie nu-mi plac merele, continuă înainte să fi apucat noi să răspundem. Mi-au dat odată niște turiști. Nu sunt dulci! Mango e dulce, sora mea e înnebunită după el!
Deschid gura să-l întreb despre sora lui, dar Ahmad continuă în ritmul lui hiperalert.
– Știai că noi avem o femeie președinte?
După care se pornește să ne explice sistemul lor politic – cum votează, cum țin în echilibru relativ o țară săracă, în care coexistă musulmani și creștini și epidemiile sunt un pericol cvasipermanent.
Eu am rămas la partea cu agricultura lipsă. Când ieși din resorturile care țin, în mare parte, de lanțuri hoteliere internaționale, sărăcia e lucie, iluminatul public lipsește, iar orașele sunt niște sate ca la noi, ceva mai adunate. În multe locuri însă, tot ce vezi e câte un mănunchi de bordeie, cu acoperiș de tablă, în cel mai bun caz. Au electricitate. Nu prea au… de muncă.
– Eu, ne spune Ahmad, am fost chef.
– Serios?, facem noi. Și de ce ai renunțat?
– E foarte mult de muncă. Hotelurile nu plătesc bine, spune el. Dar în pandemie m-a ajutat. Atunci, toată lumea a stat acasă. Eu am gătit și le-am vândut altora ce găteam. M-am descurcat.
– Și acum?
– Acum e mult mai bine. Îmi place să conduc turiștii. În fiecare zi sunt în vacanță.
Cântă în ritm cu melodia care zumzăie din aparatul de radio.
– Asta îmi place mie cel mai mult, știi? Muzica. Bine…, se răzgândește după o clipă, și fotbalul.
Ne înțelegem bine. Deși probabil că Ahmad se înțelege foarte bine cu toți turiștii. Dacă ar lucra într-o companie, ar fi ideal pentru Client Service.
– Vă e sete? Vă e cald?
E evident preocupat când i se pare că ne e cald.
– Vedeți bananele alea roșii? Se cheamă Mzungu. Nu e, așa, un cuvânt frumos…
– A, facem noi, și, cu ochii la copilul din mașină, nu cerem explicații suplimentare.
– Da, continuă Ahmad, evident mai puțin predispus speculației semantice ca noi, Mzungu sunteți… voi. Adică voi, dacă stați la soare, vă faceți așa, roșii-roșii… Mzungu.
După o clipă de tăcere explodăm toți patru într-un hohot de râs.
Adică ne prăjim? Așa, ca bananele roșii? Mzungu înseamnă prăjit?
De fapt, înseamnă „piele palidă”, în swahili. L-am căutat când am ajuns acasă. În Bantu însă, înseamnă „spirit rătăcitor”. În Africa, termenul e visceral legat de primii colonialiști, umbre palide care păreau să rătăcească fără nicio țintă precisă, vizibil deconectate de tainele continentului.
Când ajungem la Jozani, în mijlocul insulei, suntem imediat cuplați cu altă familie de turiști – trei olandezi înarmați cu aparate de fotografiat tip săpun. Poartă toți trei pălăriuțe nisipii. Ne e arondat un ranger, un fel de pădurar excelent instruit, de altfel, și plecăm toți șapte pe unul dintre cele câteva trasee turistice, să vedem Red Colobus și Sykes, maimuțele locale.
Până să apară ele, ratez să le fac poze olandezilor pentru că nu armez aparatul, semn că tehnologia îmi șterge totuși hardul mai repede decât credeam. Îmi tot spun că asta e o tourist trail – milioane de Mzungu fac traseul ăsta fără strop de pericol an de an, după care se duc acasă și se laudă că au fost în junglă.
Probabil că pentru localnici suntem o specie ciudată, suflete rătăcitoare care înțeleg prea puțin din cum funcționează lumea asta drapată în căldură umedă și parfum care te îngenunchează de greu ce e… Dar pe urmă apar maimuțele. Sunt atât de aproape, atât de libere, atât de… din altă lume încât și noi, și olandezii avem o regresie spontană în copilărie. Ne minunăm pe șoptitelea. Facem poze peste poze, sub ochii exasperat înțelegători ai rangerului nostru care vede scena repetându-se cu fluturii, cu centipezii, cu mangrovele. Suntem Mzungu din benzile desenate, îmbătați de Africa și incapabili să o proceseze în timp real.
La sfârșit dăm bacșiș (aici se dă pentru orice – dacă respiri în direcția plajei, dacă ți s-a așezat un fluture pe nas și mă întreb dacă nu cumva e un resort intim prin care ne camuflăm vina alterității, faptul că nu rămânem aici, pe continentul ăsta splendid și urgisit, unde viața depinde într-o măsură atât de mare de gustul nostru pentru exotic, de feed-ul de Instagram, de reels prin care frumusețea sclipește crud, dincolo de orice filtru).
Ahmad ne așteaptă la ieșirea din parc.
– Vă e foame, Mzungu?
Ne este, dar cam uitasem de asta. El însă, nu. Ne duce într-un loc care la noi acasă sigur nu ar primi autorizație de funcționare. Mâncăm cele mai grozave fructe de mare pe care le-am gustat vreodată.
Urmează o întâlnire cu țestoasele și alta cu niște căprioare minuscule, crocodili, struți, cameleoni, cu o maimuțică obraznică, pe care o cheamă Sophia, care încearcă să-mi fure un cercel. Câștig eu.
Pe drumul înapoi spre hotel, ne revenim din starea de copii prăvăliți într-un basm. Sărăcia mușcă de o parte și de alta a străzii și dinții ei strălucesc dureros. Aș vrea să întreb despre apă curată și despre mâncare și despre multe alte lucruri. Dar nu pot. Dincolo de tot ce înseamnă delirul medicinei naturale (Ahmad ne-a recomandat chinina ca pe o minune absolută, care te face bine și dacă-ți curge nasul, și dacă suferi de lepră), speranța de viață e cu 15-20 de ani mai scăzută în Tanzania ca în Europa și-n America.
Mă gândesc, fără să vreau, că am ieșit altcineva din pădurea de mangrove, ca-n poveștile medievale cu păduri europene de brazi îmbrăcați în catifea verde. Lumea asta, de-aici, e mătase, e aluzie, e foșnet, e splendoare care nu iartă.
– Cum e zăpada, Mzungu? întreabă Ahmad.
Îi spunem că e ca un nisip rece, fin, care ți se așază pe vârful nasului și atunci, instantaneu, prin tot corpul îți trece un fior înghețat. O gheață pisată mărunt, cum e cea din paharul lui de Cola, dar transformată în pudră care răcește totul în jur.
Ochii lui sclipesc puțin, ca-n buza unei povești pentru copii. Sau poate doar ni se pare, de la tot soarele ăsta care ninge căldură moleșitoare peste nisipul alb.
– Când nu ai nimic de dat, ne învață Ahmad din înțelepciunea copilăriei lui, poți oricând să dăruiești un zâmbet.
Mariei îi place ideea asta și ne spune că o s-o povestească mai departe, la școală.
– Ai mult de condus până acasă?, îl întreb înainte să ne despărțim.
– Cam o oră, îmi răspunde. Dar a fost frumos azi, nu-i așa, Mzungu?
Îl lăsăm să plece în inima insulei lui și o luăm ușor spre hotelul nostru. Suntem sleiți și nu mai contenim să desfacem ziua în bucățele pe care le clinchețim în aerul înserării de iarnă, care aici e fierbinte și atât de diferit de cel pe care suntem obișnuiți să-l respirăm.
Îmi adun de pe jos o floare de frangipani – albă, perfectă, diafană și înveșmântată în parfum greu, aproape narcotic. Acum e irezistibil de proaspătă, dar în câteva ore se va mototoli maroniu și-și va pierde vraja. Cam cum se duce prima zăpadă, după ce te bucuri dimineața că a nins ca atunci când erai mic. Acum e neatinsă, însă. Abia desprinsă de pe creangă. O miros, o pun după ureche. Sophiei i-ar fi plăcut.