Foto HBO România
În săptămâna când am făcut acest interviu, Șerban Pavlu avea parte de trei premiere: la televizor debuta serialul Clanul, iar în cinematograf începeau să ruleze filmele Teambuilding și Marocco. Singurul lucru care este mai cunoscut decât Șerban Pavlu însuși este vocea lui, pe care o auziți în numeroase reclame, dar și în promo-urile unor canale de televiziune precum National Geographic, Discovery, HBO etc. Fiind atât de ocupat, mă gândeam că va veni grăbit la interviu, probabil ușor blazat de încă o întâlnire cu un jurnalist dornic să știe „ce-a vrut să spună autorul“. Că n-a fost deloc așa stă mărturie conversația de mai jos.
N-aș zice că te urmăresc în mod intenționat, dar ești peste tot. Film, teatru, reclame, voce pentru reclame și promo-uri TV… Cum reușești? Că bănuiesc că și pentru tine ziua are tot 24 de ore…
Șerban Pavlu: Acum a cam început să vină nota de plată. Acum, în momentul acesta. Dar până acum am făcut parte dintre acei actori – și eu cred în această delimitare, că ține de felul profund de a fi al omului – care se temeau că, după ce termină facultatea, n-or să „prindă” și ei… ceva. Ăsta e cuvântul – „Ai prins, mă, și tu, ceva?”
Mi-era, cumva, frică de viitor, nu cred că trăiam stresat, dar… Eram foarte dornic să fac și foarte nesigur pe mine, cu mari neliniști. Nu aveam acel calm pe care l-am văzut la unii colegi de-ai mei și pe care l-am invidiat fiindcă mi se pare extrem de benefic în meseria asta; un fel de conștiință de sine, ceva care-ți spune nu că ești cel mai bun, dar că „eu știu să fac asta, sunt aici și știu cine sunt…” Ei bine, eu simțeam că nu știu cine sunt, de unde un fel de obligație de a face lucrurile care mi-au ieșit în cale și nu cred că am procedat greșit. Într-un sens, experiența, care include toate lucrurile pe care le-ai enumerat tu, m-a ajutat.
A face de-a valma, chiar de-a valma, și greșit, uneori, m-a ajutat să-mi depășesc această nesiguranță. Era vorba atât de faptul că primeam oferte, ceea ce însemna că am totuși o relevanță, apoi e practicarea propriu-zisă a meseriei. Să ai meciuri în picioare, cum se zice. Am simțit și simt în continuare că, dacă aș avea o pauză de un an, n-aș mai răspunde de mine… Cred că aș leșina de emoție dacă m-aș urca pe scenă după o pauză de un an. Dar, așa, să luăm, uite, teatrul: jucând, simt că mă mențin chiar dacă nu a venit încă acel rol mare… Mă simt pregătit. Dar, acum, ziceam, a început să devină complicat.
Adică trebuie să începi să renunți.
Șerban Pavlu: Da. Trebuie să renunț. Nu le pot face pe toate și, mai ales, nu le pot face bine.
Chiar voiam să te întreb dacă făcând de-a valma, cum zici, ești mulțumit de ce iese.
Șerban Pavlu: În cinema, lucrurile acestea sunt mai clar delimitate. O filmare se anunță din timp, sunt programate repetițiile, cumva, programul îl fac ceilalți. În alte privințe însă, în felul cum te pregătești pentru un spectacol de teatru, de exemplu, lucrurile pot avea de suferit. Se poate întâmpla să simți că nu ai acordat suficient spațiu mental și energetic. Nu poți face totul fugind de colo-colo. Poți înregistra un spot, dar nu poți să creezi așa un rol. Chiar dacă se repetă după un program, sunt anumite lucruri care trebuie să te locuiască o vreme…
Fiindcă vorbeai de emoțiile de după un an de pauză, cum a fost la debutul tău pe scenă?
Șerban Pavlu: Am avut emoții mari. Cred însă că se poate și mai rău decât am avut eu. Dar nu eram incapabil să continui. Chiar cred că atunci când joc e un alt spațiu-timp pentru mine. Dar n-o spun într-un sens mitic, pur și simplu, simt că am fost undeva înainte să încep și mă întorc în locul acela după ce se termină. Am întotdeauna emoții. Nu sunt un om al premierelor, niciodată nu aș chema un prieten sau un critic la primele două-trei reprezentații ale unui spectacol nou. Eu tot descopăr – probabil sunt incapabil să fac asta pe perioada repetițiilor – și, de câte ori începe să se joace un spectacol, parcă încep să-i găsesc cheia în care e scris, tonul… Aud mai clar lucrurile și mi se pare că jocul meu se îmbunătățește.
Mi se pare foarte interesant că poți fi vocea lui Po (ursul Panda din filmul de animație Kung Fu Panda) și Relu din serialul HBO Umbre – un taximetrist care este și recuperator pentru un mafiot.
Șerban Pavlu: Pe mine mă amuză foarte tare lucrurile acestea, îmi face o mare plăcere să sar de la una la alta. E o recompensă pentru mine să pot face lucruri complet diferite. Noi, aici, dublăm filmele de animație, ceea ce e și haios, dar și trist. Mie mi-ar plăcea să dezvolt un personaj animat.
Înainte erau oameni specializați pentru filmele de desene animate, cu voci mai caraghioase, dar între timp, din rațiuni de marketing, am crezut o vreme, s-a ajuns la actori profesioniști sau chiar vedete. E mult mai simplu să marchetezi un film cum e Kung Fu Panda, în care Angelina Jolie dă voce unui personaj.
În același timp însă, jocul este al unor actori profesioniști. Scenele se joacă mai întâi cu actorii, după care desenatorii, plecând de la actorii reali, dezvoltă în desen personajele. Animatorii asistă ca la un spectacol de teatru la scena jucată de actori. Asta mi se pare extraordinar. Înseamnă că, până la urmă, tot factorul uman primează. Și de aceea, de fapt, ne plac aceste filme de animație. Chestia asta îl impactează pe spectator la nivel subconștient. Și probele pentru aceste desene animate nu sunt doar probe de voce. Cei care răspund de dublaj, nu doar în România, au pretenții actoricești. Indicațiile pe care le primesc sunt de natură actoricească. Evident, vocea trebuie să fie compatibilă, dar e ca și cum ai da o probă de actorie.
Am urmărit interviul tău de acum ceva vreme, de la Rețeaua de idoli. Vorbeai acolo, între altele, despre importanța trupelor de teatru din școli. De ce ți se par importante?
Șerban Pavlu: Pentru mine sunt două chestiuni distincte, accesul la o trupă de teatru în anii de școală – motiv pentru care apreciez enorm sistemul american. Este vorba despre capacitatea de a vorbi în public – nu asta mă interesează pe mine la teatru, dar există și aceste aspecte practice –, capacitatea de a-ți asuma un rol, de a lucra în echipă, de a privi un întreg și pe tine ca fiind parte a acestui întreg. Dincolo de apropierea de marea literatură, de dramaturgia universală, aceste trupe de teatru creează spectatori mai elevați. Oameni care mai târziu se pot raporta la un spectacol de teatru sau la un film de artă de pe un alt nivel decât acela al omului obișnuit, oameni care pot face distincția între entertainment și artă. Iar lucrul acesta are niște beneficii uriașe pentru societatea în care ne-ar plăcea să trăim.
Până la urmă, facem teatru, facem film pentru public. Gândul meu ultim este pentru public. Atât doar că nu există doar entertainment, distracție tâmpă, există și altceva. Nu știu de ce, la celelalte arte parcă e mai clară distincția asta. Mai puțin la teatru și la film. E ca și cum, în cazul literaturii, ai spune „nu mă interesează, dragă, romanele lui Dostoievski, dă-mi ceva ușor să citesc, un roman polițist”. Las la o parte că există și roman polițist excepțional, care poate în timp va ajunge să fie considerat artă, și roman polițist de duzină, scris după o schemă.
E ca și cum ai șterge dintr-odată toată literatura de pe rafturile atât de puțin vizitatelor biblioteci din București… Evident că arta este făcută pentru public, literatura este făcută pentru a fi citită și filmele pentru a fi văzute. Unii vor zice da, dar avem puțini spectatori. Nu înseamnă că pentru a avea mulți spectatori sunt dispus să fac compromisuri. Sunt niște oameni care vor să spună niște lucruri și, în sensul acesta, cinemaul este o artă ca toate celelalte.
Unul dintre regretele mele este că în anii de gimnaziu am refuzat să joc în Vrăjitorul din Oz, piesă pusă în scenă de clasa mea împreună cu actorii de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.
Șerban Pavlu: Dincolo de amintirile extraordinare care se pot crea, dincolo de prieteniile care se leagă, dincolo de feeling-ul extraordinar al faptului că ești pe scenă – fiindcă se întâmplă o magie acolo –, eu cred în beneficiile extraordinare pe care teatrul le aduce pentru un tânăr adolescent, aflat la o vârstă plină de întrebări și de emoții.
Mai fac o distincție între cercul de teatru și educația cinematografică – și aceasta, la rândul ei, poate face minuni… În liceu aș fi dat orice să pot merge undeva unde să se vorbească pe înțelesul meu despre filme, să mi se facă o introducere în cinematografie, am recuperat atât de greu mai târziu chestia asta… Sunt lucruri pe care la vârsta adolescenței le absorbi cu o ușurință și o plăcere extraordinare. Pe mine mă interesau lucrurile acestea și nu știam unde să mă duc, unde să citesc despre așa ceva, cu cine să vorbesc. Singura soluție părea să fie să dau la Facultatea de Film. Dar nu e deloc așa, un tânăr de la Politehnică poate fi interesat de cinema, asta nu e fizică cuantică – te ocupi de asta și nu mai faci altceva. Cinemaul este o platformă de dezbatere.
Fiindcă am adus vorba de regrete, ai vreunul? Ai fi vrut să faci ceva și e prea târziu să mai faci?
Șerban Pavlu: Cu toții avem regrete, e imposibil să nu fie așa, altfel ar însemna că ne lăfăim, așa, într-o mulțumire oarbă și să nu ne punem deloc la îndoială deciziile. Nu am regrete majore. Adică nu m-am aflat în viața mea la o intersecție și am apucat-o pe drumul greșit, dacă despre asta întrebi. Regretele pe care le am încerc să le transform în decizii mai bune în viitor. Încerc să devin mai bun, mai înțelept și mai eficient.
Și rolul acela mare pe care ziceai că îl aștepți… Cum ar trebui să arate?
Șerban Pavlu: Aoleu… Eu am glumit cu acest rol mare, nu sunt în căutarea unui mare rol. Lucrurile astea ar trebui să te surprindă. Răspunsul e tocmai absența răspunsului. Un rol mare, cu ghilimelele de rigoare, este ceva ce mă surprinde pe mine însumi, ceva ce eu însumi n-aș fi capabil să pun pe hârtie în momentul acesta.
E o prostie să vânezi rolul în sine, ca și cum bucata aceea de text te face automat pe tine mare actor. Adică dacă e rol principal sau dacă e personaj foarte cunoscut și îți este încredințat ție și, în sfârșit, ai pus mâna pe rolul acela, asta te face pe tine mare actor. Dacă joci Hamlet, ești un actor mare. Uite, ia Hamlet. Ce crezi că o să se întâmple? Că vei umple sălile sau că va scrie critica…? Nu e deloc așa. Meseria asta nu e deloc democratică. Rolurile mari sunt acelea în care se întâmplă ceva extraordinar cu tine și cred că nu știi ce se poate întâmpla cu tine până când un context creat și de alții – de regizor, de cei care joacă lângă tine, de un dramaturg – te face pe tine să fii excepțional. Întâmplarea aceea te face să fii excepțional și acesta nu este un lucru pe care tu să-l poți defini de unul singur.
Dacă aș ști care e rolul acela, m-aș apuca de el mâine-dimineață. Dar habar n-am care e acela. Doar îmi doresc să mi se întâmple lucruri interesante.
Într-o vreme a fost viral un filmuleț cu tine, scris de Radu Muntean, în care îndemnai cetățenii să meargă la vot. Spuneai acolo, printre altele: „Eu ce pot să le zic copiilor mei dacă mă întreabă peste zece ani: alo, tata, tu ce-ai făcut?” „Cum ce-am făcut? Am făcut mișto”. Dacă copiii tăi chiar te-ar întreba peste zece ani ce-ai făcut, ce le-ai răspunde?
Șerban Pavlu: Am încercat să evoluez, să nu fiu autosuficient. Să fiu atent în jurul meu. Cred că, până la urmă, în încercarea de a ne realiza pe noi înșine, de a ne împlini ca indivizi, uităm că facem parte dintr-un grup. Chiar dacă ești un solitar, tot faci parte din ceva care te depășește, e mai mare ca tine. Asta aș schimba, și la mine, și la ceilalți: să devenim mai conștienți că depindem într-o măsură foarte mare unii de ceilalți și că trăim pe un contract de încredere.
Îl puteți vedea pe Șerban Pavlu, în luna decembrie, la Teatrul Bulandra, în spectacolele Artă (de Yasmina Reza, regia Cristi Juncu) și Cină cu prieteni (de Donald Margulies, regia Cristi Juncu).
Serialul Umbre este disponibil pe HBO Max.
Pe Netflix, Șerban Pavlu joacă în Charleston, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor,
Faci sau taci, Ursul, Nunta mută.