Mai vine Hrușcă să colinde? Și Fuego, și Andra? Luminițe prin orașe se mai pun? Și brazi naturali se mai împodobesc? Cu globuri care se sparg, nu din cele moderne, de plastic… Și piftie mai face cineva? De porc, nu de curcan, că e mai ușoară, de porc, cu un strat de grăsime deasupra și mult usturoi. Iar de Anul Nou, tot 12 struguri și pește, să alunecăm prin viață ca peștele prin apă? Dar, stați, să le luăm pe îndelete.
La noi în casă se făceau multe chefuri. Sau chermeze. Părinții mei aveau mulți prieteni și la fel de multe rude, așa că aveam mai mereu casa plină. Și, dacă stau bine să mă gândesc, toate petrecerile astea se făceau acasă. Era ieșit din comun să mergi la restaurant în orașul natal. La restaurante se mergea vara la mare (deși mai rar, că aveam rude și acolo) și iarna când mergeam la schi. În rest, toată distracția era acasă. La noi, la rude sau la prieteni. Și toată mâncarea se făcea acasă. Catering – ioc.
Cum reușea bunica mea (ajutată uneori de vreo soră sau nepoată, că mama a fost doamnă toată viața și nu a gătit) să facă de mâncare pentru atâta amar de lume nu înțeleg, dar îmi aduc aminte cu drag de după-amiezile de sâmbătă când se tăiau găini și fierbea supa pe sobă și în casă era o anticipare de petrecere și de oameni dragi care o să ne calce pragul când se întuneca. Și îmi aduc aminte cu drag de pregătirile pentru Crăciun și revelion, că și astea tot acasă se făceau și despre asta vreau să vorbim.
Noi stăteam la casă și bunica mea ținea porc în fiecare an, chiar și când trecuse bine de 80 de ani, porcul era sfânt. Tăierea porcului se făcea în primele două săptămâni din decembrie. Venea fratele bunicii într-o dimineață devreme și-l înjunghia. Eu și Dragoș, fratele meu, după ce am crescut mai mari, stăteam cu ligheanul lângă, să adunăm sângele pentru sângerete.
Toți erau în picioare și lucrau în ziua aceea. Tata și fratele bunicii la tranșat, verișoare și mătuși la curățat mațe, apoi la umplut cârnați, caltaboși și sângerete, ales slănina și pusă la sare, tăiată grăsimea pentru jumări și pus jumările la foc, pregătit picioarele de porc ce urmau să închege piftia, curățat niște șorici și o bucată de ureche pe care eu și Dragoș ne băteam…
Mai spre anii 2000 se făcea și jambon, pe care-l începeam de Paște… Era o agitație de nedescris în casă și în curte, se bea vin și țuică, dar nu se îmbăta nimeni și nu ridica nimeni tonul.
Spre seară se făcea pomana porcului. Care era o prăjeală de carne proaspătă în grăsimea ei și usturoi. Toată lumea stătea la masă și mânca, musai cu mămăligă și moare de varză. Ultima operațiune a zilei era umplerea cu grăsime fierbinte a unor recipiente pe care bunica le ținea în cămară, la frig, și care grăsime odată răcită se transforma în unsoare (sau untură, dar permiteți-mi să folosesc termenii din Ardeal, unde am crescut) – alimentul de bază al copilăriei mele.
Și ca să fac o scurtă paranteză, mâncam din unsoarea asta tot anul. Buna ne făcea sendvișuri. Zâmbesc scriind sendvișuri pentru că, pe atunci, pentru noi era „pită cu unsoare”. De obicei era simplă pita asta, adică o felie de pâine unsă cu untură și presărată cu sare. Uneori o făceam mai specială și puneam pe ea vegeta. Iar alteori și mai specială: puneam și vegeta, și pastă de ardei ungurească. Vis. Cu asta am crescut, iar ca adult am colesterolul în limitele normale, mulțumesc de gând.
Munca legată de tăiatul porcului nu se termina în ziua sacrificiului. Nu, continua până la Crăciun și după. Cârnații se puneau la afumat în afumătoare. La fel și slana, proces care dura, nu era de pe o zi pe alta. Se făcea toba și o specialitate tare apreciată la noi, în Ardeal: mațu’ curului. Și zâmbesc din nou acum pentru că nu-mi vine să cred că tocmai am scris această denumire în Forbes Life.
Din toate cele ale porcului se făceau mese întinse de Crăciun și revelion și ne rămânea încă mult din porc până hăt, spre vară. Crăciunul și revelionul, la noi, se făceau acasă. Erau cam 10 zile de sărbătoare ce începeau în Ajunul Crăciunului cu împodobitul bradului (și spartul globurilor aferent) și se termina pe doi ianuarie, când era a doua din cele două zile de sărbătorit tata (el era născut pe 1 ianuarie și i se făceau două petreceri: una cu neamurile și cealaltă cu prietenii. Că erau mulți și nu locuiam la Buckingham).
Făceam pauză câteva zile (erau zilele când venea preotul cu Botezul, la noi se zicea că vine popa cu Crucea) și pe urmă o sărbătoream pe buna, născută pe 6 ianuarie. Tot ce am povestit se întâmpla în anii ’80 până pe la mijlocul anilor ’90. După, am plecat de acasă și am revenit rar de Crăciun sau revelion.
Tata s-a dus primul, acum 20 de ani, între Crăciun și revelion. Apoi, tot într-o iarnă, și buna. A rămas mama, care tot doamnă e. Dar și-a descoperit plăcerea de a găti după ce a ieșit la pensie și acum e cea mai bună bucătăreasă posibil. Ne vedem rar și nu vorbim cât de des am putea, dar o iubim mult. Atât eu, cât și Dragoș.
Probabil nu voi ajunge acasă anul acesta, nici de Crăciun, nici de Anul Nou. Și mi-e dor. Deci, ziceți, se mai taie porcul? Că de Hrușcă sau Fuego nu sunt chiar atât de curios. An bun să avem!