Am fost recent la un eveniment organizat de o mare firmă de fashion. Era seară și, printre altele, am avut parte și de câteva partide de joc la ruletă. Mai jucasem în Las Vegas și la Monte Carlo, nimic special, doar ca să bifez acest tip de activitate. Nu mă pricepeam atunci deloc, nu am căutat să înțeleg.
De data aceasta, am jucat puțin, am pierdut și apoi am renunțat. M-am dus să mă uit la haine, să vorbesc cu alți oameni, să beau șampanie. Dar apoi am revenit la ruletă. Nu voiam să mă dau bătută, am vrut să înțeleg regulile și să văd cum pot câștiga.
Am jucat „la nimereală”, am câștigat, am pierdut, am câștigat și pierdut iar, apoi l-am rugat pe cel care ne dădea jetoanele să îmi explice. Am jucat ceva mai informat, am mai pierdut, apoi am înțeles mai bine și am câștigat.
La o săptămână după aceea, am avut evenimentul de 25 de ani al firmei mele. Când sărbătorești un sfert de veac, după ce trece febra pregătirilor, după ce te odihnești, îți dai seama că 25 de ani înseamnă totuși o mare parte din viață, începi să revezi momentele bune și pe cele dureroase.
Mulți dintre acești 25 de ani au fost asemenea jocului la ruletă. Nu prea știam ce înseamnă business, am învățat făcând, am fost la cursuri, la EMBA, am aflat despre finanțe, resurse umane, marketing, advertising, vânzări, am implementat, am greșit, am cerut sfaturi, am încercat iar, am învățat, am făcut altfel.
Dacă mă uit în urmă, am făcut cum am știut eu mai bine în fiecare moment. Nu am debordat vreodată de încredere în mine, dimpotrivă. Mereu am avut senzația că nu sunt suficient de bună, de înaltă, că nu arăt bine, că eu trebuie tot timpul să mă străduiesc mai mult decât alții, ca să compensez.
Mi se părea că iarba era mai verde de partea cealaltă, că ceilalți știu mai multe, sunt mai deștepți, mai frumoși, mai dezinvolți, mai apreciați de lume, mai iubibili, mai extrovertiți, că la nașterea lor a fost o zână bună care le-a pus o căiță și viața le e mai senină. Iar pentru că nu beneficiam de toate acestea, credeam că trebuie să lucrez mai mult, să învăț mai mult, continuu, ca să nu fiu o Cenușăreasă în societate.
Am avut șansa de a avea o putere de muncă destul de mare și un gram în plus de disciplină personală, ceva deschidere și curiozitate, care m-au ajutat. Entuziasmul, neliniștea mea interioară, dorința de a ajuta, de a avea un impact, așa, la nivelul meu, m-au sprijinit atunci când îmi venea să mă las pe jos și să renunț, când mi se părea că e atât de mare golul din jurul meu, încât nu s-ar vedea dacă nu aș mai fi parte din el. Dar atunci îmi veneau în minte și mă salvau versurile lui Blaga:
„Atâta liniște-i în jur
De-mi pare că aud
Cum se izbesc de geamuri razele de lună.”
Cumva, poezia, cărțile, arta, aspirațiile mele mi-au fost sprijin în toți acești ani.
Am avut câțiva oameni în jur cu care am putut vorbi și care au avut generozitatea de a mă asculta, de a le păsa. Am învățat să îi prețuiesc, ei nu sunt pe toate drumurile, nu sunt tranzacționali, sunt acei Jiminy Crickets, similari greierului care-i ținea loc de conștiință lui Pinocchio, de care sufletul nostru are nevoie ca de aer.
Nu credeam că pot să trec prin atât de multe, că pot să cad de atâtea ori și să mă ridic, că pot să sufăr atât și să mă recompun, asemenea unui vas spart în bucățele și pus la loc, cu intenție, încât să arate iar ca o operă de artă, nu credeam că absolventa de limbi străine care petrecea zile întregi în bibliotecă poate să învețe business, să facă vânzări, să înțeleagă zona financiară.
Dar acești ani mi-au arătat că oamenii, deci și eu, au resurse de care uneori habar nu au, că e important să căutam să ne dezvoltăm, să ne fie bine cu noi, singuri, apoi și cu ceilalți, că infernul, atunci când se manifestă, e la noi, nu la alții, și îl putem transforma, că putem să punem punct unor relații care ne seacă, unor situații prea greu și inutil de dus.
De multe ori mi-am dorit să aflu cum se fac lucrurile, să întâlnesc pe cineva care să știe și să îmi spună care sunt ingredientele succesului în business și în viața personală.
Am învățat de la fiecare dintre clienții, prietenii, colegii mei câte ceva, de la cursuri, din cărți. Nu am găsit încă manualul cu instrucțiuni pentru viața de antreprenor. Poate că fiecare îl are pe al său, scris zi de zi, cu lacrimi și cu sclipici deopotrivă. Poate că dacă ar fi existat așa ceva, nu l-aș fi citit, așa cum nu am avut niciodată răbdare să citesc instrucțiunile de folosire ce au venit cu orice aparat.
În acești 25 de ani am învățat, am experimentat, am avut aventuri, am citit, am călătorit mult, am studiat, am scris, am iubit, am suferit, am îndrăznit, am greșit, am râs, am fost în al nouălea cer, m-am răzvrătit, am vrut să fug de tot și de toate, am fost „pe scenă” și în spatele ei.
Fata de la 19 ani care petrecea zi-lumină în bibliotecă habar nu avea ce putea să urmeze. Își imagina o carieră în învățământ, predictibilă, liniștită. Din fericire însă, multe surprize o așteptau pe drum, habar nu avea cât de multe, și nu visa că ar merita să întâlnească atâția oameni-cadou, atâtea experiențe și satisfacții. Încă e mirată.