Cu ce nepăsare fusese trântită haina pe podea, odată ajunsă acasă. Cum mersesem ca o nebună cu mașina printre licuricii bulevardelor, cu Nick Cave și Leonard Cohen pe post de porte-bohneur. O poză în care cineva îți vede urechile nu înseamnă că privitorul știe și ce aud ele. Ai existat sau n-ai existat în minutele de aur ale popularității tale de extrovertit-vopsit…? Cât la sută ai socializat ca și cum ți-ar fi plăcut, strivindu-ți în acel timp personalitatea. Taci, capule! Mă încurci mai tare. Nu o să port haina moralității doar pentru că eticheta vremurilor o cere.
Când Fidel Castro a fost întrebat dacă poartă vestă antiglonț, a spus că nu, el poartă haina moralității. Pe cine a ajutat? Bine că găsesc ceva mulțumitor în a sta în beznă, pe balcon, ba după miezul nopții, mâncând ceva prăjit, rece, rămas de la prânz, amintindu-mi de Kant, de „the judgments of taste” și de cum au ele la bază subiectivitatea trăirilor noastre.
Mărturisesc: nu mă mai deranjează să trăiesc în ostilitate. Și știi cine m-a ajutat? Nu mă întrebi, dar, între timp, am învățat și să răspund neîntrebată și tocmai din acest motiv o să-ți zic. Terapeutul meu și José Ortega y Gasset mi-au zis că dacă ești diferit (nesubînțelegând aici mai bun sau mai rău, ci stricto sensu), riști să fii inacceptat. Și e bine că e așa. Introversiunea nu e patologie, nu e dezamăgire, e doar un mod de a fi.
E tot ce am de spus în apărarea celor ca mine. Marginalizarea introversiunii este și ea o pierdere pentru întreaga lume. Îți zic doar un motiv. Pe celelalte, fă tu un efort și caută-le în studii și cercetări, în cărți sau călare pe motorul Google. Creativitatea.
Și am să-l invoc aici chiar pe tatăl introvertiților, fizicianul-teoretician Einstein, care zicea, uite așa: „The monotony of solitude of a quiet life stimulates the creative mind”. Și dacă extrovertiții adoptă valorile grupului și tot ceea ce e popular, mainstream, introvertiții tind să aibă propriile preferințe, influențate extrem de puțin de trendurile de moment. Și, da, introvertiții pot gravita în jurul lucrurilor obscure, neobișnuite, dar pot și dezvolta mai ușor perspective, idei noi, tocmai datorită timpului petrecut inside theirs heads.
Deconstrucția e și ea o construcție, nu?
Și ce contează dacă nu se înțelege nimic din aspectul tău brut și valorile erei victoriene, pe care le conții, îți zici să te încurajezi. Dacă nu venea peste noi austeritatea sentimentală a secolului XXI, m-aș fi putut bucura și eu de privilegiile impuse de victorians, care susțineau că emoțiile sunt mereu folositoare într-un fel sau altul. Nu mă crezi, citește-l pe P. Stearns. Sau nu-l citi! Mie îmi place să-mi pun încrederea în cuvinte și în experiențele estetice fără obiect, iar, dacă trebuie să aleg totuși un obiect, voi alege an object of lust. Tu, fă cum vrei!
Azi-noapte, m-am gândit la ce mă sperie mai tare: să dorm cu ușa închisă și încuiată sau cu ea neîncuiată, ba întredeschisă și am hotărât că a doua variantă e mai puțin solicitantă pentru mine și că varianta safe mă terifiază. La 2.30, aveam obrajii fierbinți. Am decis să o las întredeschisă. Am adormit cu gândul că adevăratul pericol, cel mai adesea, nu e niciodată în afara noastră.
Am avut un somn liniștit și lung până la 9.45. M-am trezit și la cafea i-am zis: Dear Cave, in my case, wich is different from yours, my neighbour is not my enemy. Mi-am pus cafeaua pe masă, unde, printre multe alte obiecte cu însemnătate, am trei sardine din ceramică, din Portugalia. Niciuna nu seamănă cu șuvițele translucide ale unei alte specii acvatice, pe care aș putea să o asemăn cu acel sentiment cu care conviețuiesc de un an de zile.
Specia nu e rară deloc, sentimentul, da, e rar, nu-l experimentează oricine și nici nu e de dorit. În acest an, am realizat că îi simt mai aproape pe cei pe care nu i-am întâlnit vreodată decât pe cei pe care îi cunosc (cu trei excepții). I-am supt, i-am ros, am luat tot ce am putut de la ei, să mă repar, cuvânt de care m-am săturat, de-asta nu mai pot repara nici țeava de la baie, nici oglinda spartă de la mașină, nici relațiile… Vreau totul țiplă! Ce mostră de hybris! Țiplă vin doar cărțile și cafeaua și ce coincidență, căci cu ele împart ziua.
Proptită în creasta unui sentiment, mă întorc în mine pe o parte și îmi vine în minte asocierea dintre lucrarea lui Klee (Die Zwitscher-Maschine) Twittering Machine, acel mariaj dintre natură și industrie și felul în care un solitar percepe lumea. În lucrarea asta nu există nici reverii, nici bucurie, doar disperarea păsărilor ciripind, conectate la o manivelă.
S-a speculat mult pe seama ei: unii au interpretat-o ca un coșmar destinat privitorului, alții ca o transpunere a neputinței artistului, alții ca un triumf al naturii asupra mecanicii, la fel cum se speculează pe seama interiorizării umane, azi în apogeul comunicării. Oare Klee a anticipat Twitter-ul? E, oare, Twitter-ul o manivelă care activează vocea fiecăruia dintre noi? Și apoi, oare, vocile mai spun ele ce voiau sau sunt adaptate sound-ului așteptării sociale?
Da’ ce îmi bat eu capul ăsta mic! Hai, bea-ți cafeaua, bagă-ți mâna în buzunar, scoate banii și achită-ți coletele în țiplă (că tot voiai țiplă!) curierului și întoarce-te acolo unde știi cel mai bine să stai, în ritmul tău, la bastonașele tale de pește prăjit, cu maioneză, și la singurul lucru care ți-a plăcut la Pasollini: „Scandaliser est un droit. Être scandalisé est un plaisir”. Și la Nick Cave, Leonard Cohen, Yoko Ono și Patti Smith, care nici ea nu-l plăcea pe Passolini, pentru că o alesese pentru rolul Medeei pe Maria Callas.
Mai bagă o tură de rufe la mașină și du-te în orașul ăsta mereu uscat și însorit, să testezi cum stai azi cu inhibitorii de serotonină. Dacă încă mai e scris mesajul ăla pe zid, dincolo de piață, încă mai ești iubită. Dacă l-au șters intemperiile vremii, înseamnă că trebuie să-ți speli aragazul la întoarcere.