Mulți dintre noi și-au spus măcar o dată în viață: „Dacă nu sunt suficient de bun / bună?” „Dacă nu o să-mi iasă?”, „Cum știu că fac bine, că sunt bun / bună?”
Avem de-a face cu ceea ce se cheamă „sindromul impostorului”. Acesta a fost identificat in 1978 de două psiholoage din SUA, Pauline Rose Clance și Suzanne Imes. Ce presupune acest sindrom? Un sentiment de îndoială permanentă, senzația de neligitimitate, teama de a fi demascat, dificultăți în a-și însuși propriile reușite. Și dacă vi se pare că este de înțeles dacă apare în rândul oamenilor obișnuiți, fără realizări remarcabile, ei bine, Albert Einstein însuși considera că nu merita toată atenția pe care o primea!
Psihologii spun că 75% dintre oameni sunt sau au fost, de-a lungul vieții lor, sub tirania acestui sindrom al impostorului, considerând că ceilalți sunt mai buni decât ei ori că știu mai multe decât ei. Această comparație cu ceilalți provine, în general, din perioada copilăriei, când mesajele de la părinți, poate și de la primii profesori, erau de tipul: „Cum ai luat nota asta? Ceilalți cum pot să ia note mai mari?”
Sigur, nu a vrut nimeni să sădească neîncredere în viitorul adult, dimpotrivă, aș vrea să cred că intențiile au fost bune. Părinții și profesorii vor ca toți copiii să reușească, să studieze, să fie competitivi.
Fondul fragil al copilului însă poate percepe că el chiar nu e la fel de bun ca alții, că nu e demn de validare, apreciere, iubire părintească. Iar aceste sentimente sunt ca buruienile pe un câmp – prind rădăcini, împânzesc totul în jur și nu pier cu una, cu două.
Studiile arată că unele categorii sunt mai predispuse să sufere de acest sidrom. Femeile sunt o astfel de categorie. În societățile mai tradiționale, așteptările comunității de la femei pot fi mai reduse în ceea ce privește performanța, iar capacitățile lor pot fi subevaluate. Astfel, ele pot experimenta mai des sentimente de inadecvare și le poate fi mai dificil să-și însușească reușitele.
De asemenea, tinerii pot suferi de acest sindrom într-o proporție mai mare decât cei mai experimentați. Cu vârsta vin și unele confirmări, oamenii capătă mai multă încredere în capacitățile lor. Aceasta nu înseamnă însă că nu putem întâlni tineri mai competenți decât cineva mai în vârstă. Însă, oricât de competenți ar fi, oamenii pot să poarte cu ei această teamă care îi subminează.
Există însă și vesti bune: se pare că oamenii cu sindromul impostorului sunt extrem de preocupați de calitatea a ceea ce fac. Teama că nu ar fi suficient de buni îi poate face să fie mai atenți, empatici, sensibili la ceilalți, să fie preocupați de învățare continuă.
Studii recente din domeniul neuroștiințelor arată că dacă noi ne spunem ceva în minte, creierul nostru percepe acele afirmații la fel de puternic ca pe acelea spuse de altcineva. De exemplu, dacă eu îmi spun: „Nu sunt bun”, creierul va da aceeași importanță ca unei afirmații făcute de cineva din exterior, ca și cum ar fi amenințat. Când ne simțim amenințați, intrăm într-una din fazele luptă, împietrire, fugă. Însă este important să înțelegem că stă în puterea noastră să ne modificăm discursul intern. Comitetul de critici din mintea noastră poate fi redirecționat sau redus la tăcere.
Ce putem face? Iată câteva idei.
E important să ne gasim propriul „coach intern”. Atenție, nu „criticul intern”. Acest critic nu ne este prieten. Știu, nu e ușor; unii dintre noi au chiar un comitet de critici, cum spuneam mai sus. Ajută să ne gândim la noi ca la un prieten și să ne auto-susținem, așa cum l-am susține pe cineva drag.
Un exercițiu bun este să ne amintim de copilul care eram, să îl vizualizam. Daca l-am întâlni acum, să ne închipuim că l-am îmbrățișa, admira, iubi, proteja și încuraja. Minunea aceea mică merită toată iubirea, încrederea, grija și susținerea noastră. Minunea aceea mică încă există în noi și nu e niciodată prea târziu să îi arătăm toate aceste sentimente.
Să ne uităm la poze de-ale noastre din momentele când eram fericiți, bucuroși că am realizat ceva, oricât de mic. Poate fi personal sau profesional. E important să ne reconectăm cu starea noastră de bine de atunci, să învățăm să identificăm situații în care am avut senzația că am reușit sau că ne-am simțit bine, în largul nostru.
De asemenea, e bine să facem diferența între ce putem controla și ce nu ține de noi. Unele contexte sunt dincolo de influența noastră. Aceasta nu dă un indiciu despre cât de buni sau de răi suntem.
Cel care se consideră impostor crede că nu are prea mare influența asupra succesului său, ceea ce arată un „locus of control” extern, în schimb consideră că are un rol decisiv în eșecul propriu. De obicei, orice reușită personală contribuie la o imagine de sine bună, deoarece susține impresia de performanță, de competență, în timp ce nereușitele slăbesc stima de sine. Așadar, este ușor de imaginat impactul negativ al oricărui eșec asupra cuiva care se consideră responsabil doar de nereușite, nu și de reușite.
Ajută să vorbim deschis despre teama că „secretul nostru” va fi aflat, că cineva își va da seama că nu suntem buni. Este esențial să identificăm clar care este acest „secret”. Apoi să găsim acel grup de oameni cu care să putem fi sinceri, vulnerabili. Când începem să scoatem în afara noastră acest „secret”, el începe să-și piardă din putere, puțin câte puțin. Nu din prima, e un proces de durată. E bine să avem răbdare, încredere că transformarea se va produce dacă lucrăm intenționat.
Să ne dezvoltăm generozitatea și să îi felicităm pe alții când fac ceva, oricât de mărunt ar fi, să îi încurajăm. Când admirăm pe cineva, când ne impresionează ceva la o altă persoană, să îi spunem, nu doar să o gândim. Ajutandu-i pe alții, ne vom ajuta și pe noi.
Să ne străduim să vedem partea bună a celorlalți și să îi tratăm în consecință. Se spune că dacă tratezi pe cineva ca și cum ar fi „cea mai bună versiune a sa”, șansele ca acea persoană să devină acea versiune cresc dramatic. Acest fenomen se numește în psihologie „efectul Pygmalion”. Este ca în filmul My Fair Lady, unde profesorul Henry Higgins, un lingvist snob, pariază că va transforma o simplă florăreasă, pe Eliza Doolittle, într-o atracție a lumii mondene de la Londra, numai învățând-o să vorbească cu un accent specific înaltei clase. Experimentul său reușește. Mai mult, Pygmalion-ul britanic („Pygmalion” este chiar titlul operei lui George Bernard Shaw, ce stă la baza filmului) se îndrăgostește de propria creație, exact ca în mitologie.
Un alt exercițiu pe care îl putem face este să rugăm câțiva prieteni și colegi să ne scrie sau să ne spună ce apreciază la noi. Uneori nu vedem partea noastră de lumină tocmai pentru că nu avem încredere în noi, propria noastră umbră este prea mare și uităm că dincolo de nori este mereu soare.
Dacă nu reușim singuri, putem apela la un terapeut, un mentor sau un coach. Ajută, în majoritatea cazurilor, mai ales că teama aceasta că nu am fi buni și că am putea fi demascați s-a construit în ani de zile; durează mult până o deconstruim și clădim ceva mai bun pentru noi în locul ei.