Dansând cu frica

Am intrat în rolul de mamă cu inima plină de recunoștință și mintea plină de iluzii. De la iluzii mai mici, cum ar fi gândul că voi avea manichiura la zi, până la iluzii serioase, cum ar fi aceea că eu „știu” să cresc un copil curajos și nici foarte greu nu are cum să fie. De parcă omulețul cu păr bălai ar fi fost un aluat gata de modelat după tiparul proiecțiilor mele. Însă maternitatea avea să mă reînvețe ce înseamnă curajul. Pe la patru ani, băiețelul meu mi-a spus plângând că nu vrea să meargă la escaladă cu colegii lui de grădi pentru că… este fricos. „Am o veste proastă pentru tine, mami. Mie îmi e frică să mă cațăr și colegilor mei, nu. Nici măcar nu e corect!”. Emoționată și surprinsă de sinceritatea lui nefiltrată, m-am apucat să îi argumentez că „nu are de ce să îi fie frică” printr-un super discurs motivațional plin de logică adultă. Am eșuat lamentabil. Atunci când ai o emoție copleșitoare, nimic nu e mai frustrant decât să-ți spună cineva că nu ai niciun motiv să simți ceea ce simți. Am încercat apoi instagramabila placă cu „frica poate fi depășită, trebuie numai să-ți dorești cu adevărat!”, doar ca să constat cât de inutilă devine pozitivitatea forțată în momentele de criză, dincolo de sloganele cărora le dă viață. Într-un final, am înțeles că tot ce puteam să fac era să fiu lângă el în trăirea acelei emoții de neputință. Aș fi vrut să îi spun că noi n-am visat niciodată să ajungă vreun alpinist de succes, dar m-am abținut. Pentru că nu era despre acea activitate, era despre acea frică cu care el se confrunta pentru prima oară atât de direct și aparent atât de diferit în raport cu ceilalți. Mi-au trecut atunci prin cap toate filmele cu supereroi plini de curaj pe care le-am văzut cu el, toate poveștile despre copii victorioși pe care i le-am citit, toate clipele în care l-am lăudat pentru că nu i-a fost frică să facă vreun lucru, toate spaimele mele de care nu i-am vorbit niciodată. Numai despre notele mele mari și realizările mele îi vorbisem. Așa am început să înțeleg că aproape toată conversația noastră despre „curaj” e greșită. În primul rând, cultura promovează prin toate formele ei mesajul că oamenii curajoși sunt „NE-înfricați”. Vorbim în media despre ce curaj a avut pilotul acela să aterizeze pe apă, ce putere a avut alpinistul celălalt să cucerească un vârf sau pompierul să salveze o viață… dar nu vorbim niciodată despre frica pe care, foarte probabil, fiecare dintre ei a simțit-o înainte sau chiar în timpul acelor experiențe. Punem un reflector puternic pe rezultat, pe aplauze și pe glorie, în timp ce băgăm sub preș momentele de slăbiciune și de teamă care le preced. Însă Curajul vine de mână cu Frica. El nu este egal cu absența fricii, ci înseamnă Frică plus Acțiune. De cele mai multe ori, fără a trece prin Frică, nu poți ajunge la Curaj, de aceea cred că frica nici nu poate și nici nu trebuie neapărat învinsă. Trebuie, în schimb, conștientizată, acceptată și interpretată ca un indicator de pericol. Ea e acolo ca să ne ajute, semnalându-ne un risc. Nu ca să ne oprească. Rolul Fricii e să ne facă să acționăm cu precauție sau să ne oprim când e cazul. E acea prevenție fără de care nu am fi supraviețuit atâtea sute de milioane de ani într-un mediu care nu ne era nici pe departe la fel de prieten ca acum. Într-un final, copilul meu a urcat acel perete de escaladă, după ce o noapte întreagă a pendulat lacrimogen între „mai bine mă duc” și „să știți că eu nu o să fiu curajos niciodată”. S-a decis singur, la ceva vreme după ce am povestit despre teama de înălțime și de a vorbi în public, precum și de multele frici pe care le au oamenii mari, inclusiv părinții lui. De atunci au fost însă destule momente în care a spus NU unor experiențe care îi stârneau teama și pot spune că nu te-ar impresiona neapărat drept cel mai curajos copil din gașcă. Poate numai la vorbit să fie vreun mare viteaz. Întrebarea pe care mi-am pus-o este: Pot eu, ca părinte, să îl ajut să fie mai curajos? Psihologia sugerează că da. Părinții implicați pot avea o contribuție în dezvoltarea comportamentelor „curajoase” ale copiilor și asta deoarece vitejia și curajul sunt influențate atât de moștenirea genetică, cât și de educație și mediul de creștere. Mai precis, persoanele care dovedesc eroism și curaj sunt adesea persoane cu un nivel ridicat de încredere în sine, care au tendința de a-și asuma riscuri și de a căuta senzații puternice, de a fi mai puțin prudente și mai rezistente. Prin urmare, ne putem susține copiii să-și antreneze curajul, dar nu prin a le spune să-și depășească fricile sau să nu le arate. Asta nu face decât să îi învețe să fie ipocriți și să-și dezvolte „armuri”, ca mecanisme de protecție la frică. Bine-cunoscutul cercetător și speaker Brene Brown a studiat mult subiectul și arată că nu frica în sine ne împiedică să acționăm în situații dificile, ci tocmai aceste sisteme de apărare pe care ni le-am format pentru a evita să o confruntăm. Iar „armurile” pot lua forme diferite, de la retragere în sine până la blamarea celorlalți sau chiar perfecționism (frica de a greși). În schimb, putem contribui la dezvoltarea curajului copiilor noștri prin a le lăsa spațiu să facă greșeli. Prin a-i ajuta să-și recunoască și accepte fricile, arătându-le că le avem cu toții. Brene Brown numește acest lucru „puterea vulnerabilității”:  „Vulnerabilitatea nu e despre a câștiga sau a pierde, ci despre a fi prezent în situațiile în care nu ai control asupra rezultatului. Vulnerabilitatea nu este slăbiciune, este cea mai mare măsură a curajului nostru”. În opinia sa, curajul se învață și se măsoară prin patru competențe care caracterizează, de altfel, liderii: a face față incertitudinii și a lua decizii grele, a-ți urma valorile, a avea încredere în tine și în ceilalți și a te redresa după eșecuri și dezamăgiri. Cultivarea stimei de sine și a încrederii în forțele proprii e un alt lucru esențial în dezvoltarea curajului. La fel este și iubirea, prin care le putem acoperi celor mici nevoia primară de conectare și afecțiune. Eu, una, m-am bucurat să realizez că nu ne naștem „curajoși” sau „fricoși”, deși venim cu anumite înclinații native. În rest, am înlocuit ideea de a crește un copil curajos cu dorința de a crește un copil care poate dansa cu fricile lui. Vorbind despre ele și acceptându-le, luându-le de mână și mergând mai departe, cu precauție. Sau oprindu-se, atunci când pericolul perceput e prea mare în raport cu beneficiile. Mi se pare că a învăța să dansăm cu fricile noastre e și pentru noi, adulții, una din lecțiile pandemiei. Fiecare tulpină și fiecare val vine cu frici noi și neanticipate, dar vedem că nu le mai putem lăsa să ne oprească din a merge la escaladă zi de zi.

O puteți urmări pe Olivia Petre și pe conturile personale @OliviaPetre și @ArtaDeAFiÎmpreună.