Singurătatea este atât de necesară pentru imaginație, pe cât este de folositoare societatea pentru caracter. O persoană se poate simți singură chiar dacă este înconjurată de prieteni sau partener, pentru că, vorba lui Eliade, singurătatea e starea spirituală în care ne naștem, acea stare naturală și adevărată. Acum, desigur, sunt și situațiile în care singurătatea este crudă, pentru că este simțită în apropierea cuiva care încetează să mai comunice…
Jefferey Joung diferențiază trei tipuri de singurătate: o singurătate tranzitorie, care durează câteva minute sau ore și care, de cele mai multe ori, nu este serioasă; o singurătate situațională, cauzată de un eveniment specific (divorț, moarte, mutarea într-o altă zonă geografică), care poate dura până la un an; o singurătate cronică, specifică persoanelor cu dificultăți în realizarea contactelor sociale și stabilirea relațiilor intime, având o durată de peste doi ani. De exemplu, bărbații divorțați sunt în mai mare măsură dispuși să-și transforme „singurătatea” într-o căsătorie, dar recăsătorirea femeii divorțate este mai puțin frecventă decât cea a bărbaților. De regulă, femeile rămân singure în număr mai mare și pe perioade mai îndelungate. Unul dintre motive este și durata din ce în ce mai scurtă a mariajelor care ajung la divorț, rupturile cuplurilor fără copii fiind mult mai numeroase.
Statisticile spun că șansele să rămâi singur după 35 de ani sunt mai mari. Ele sunt mai scăzute pentru bărbații cu studii superioare, iar pentru femei cresc odată cu pregătirea profesională avansată. O explicație a acestor fapte o oferă F. Singly, care consideră că bărbații evită femeile instruite pentru că se tem să nu-și piardă o parte din puterea lor în cadrul cuplului, în timp ce femeile intelectuale evită căsătoria deoarece aceasta le îngreunează continuarea carierei profesionale. Citeam într-o lucrare a lui Doug Coupland cum „un bărbat dintr-o librărie cumpără o carte despre singurătate și fiecare femeie din magazin sare pe el. O femeie cumpără o carte despre singurătate și toată lumea din librărie o zbughește afară”.
Oamenii rămân sau trăiesc singuri atât din motive de ordin obiectiv, cât și subiectiv. Din prima categorie fac parte cauzele de ordin sexual (impotenţa sexuală, vaginism, infantilism genital), cauze de ordin psiho-relațional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări depresive, complexe de inferioritate, sociofobie), cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinței). Cele de natură subiectivă sunt de obicei existenţa unor imagini deformate asupra familiei și a sarcinilor ei, lipsa de curaj în asumarea responsabilităților familiale și parentale, psihotraume, cauzate de conflictele conjugale grave din familia de origine. Și acum, între noi fie vorba, „dacă te simți singur când ești singur, ești și într-o companie proastă”, exact cum zicea Jean-Paul Sartre.
Numărul oamenilor singuri s-a înmulțit considerabil. Aceste cauze nu trebuie să inducă ideea că o astfel de singurătate înseamnă numai neîmplinire, frustrare, cel puțin pentru persoanele care acceptă deliberat și care nu au trăit niciodată experiența unui mariaj, ci doar pe cea a unor relații mai mult sau mai puțin lungi. Trebuie precizat faptul că această singurătate are și ea avantajele ei, printre acestea numărându-se
independența economică, libertatea personală, varietatea și schimbarea, accentul pus pe cariera profesională. „Omul nu a învățat încă să guste frumusețea singurătății”, zicea Osho. „El caută mereu să se angajeze într-o relație, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soție sau un soț, cu un copil… cu cineva. El a creat societăți, cluburi. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-și uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulțimi, încerci să uiți ceva, ceva de care îți amintești uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că, indiferent ce ai face, trăiești singur.”
„Singurătatea este bună, dar ai nevoie de cineva, ca să îi spui că singurătatea este bună”, spunea, pe bună dreptate, Honoré de Balzac. Singuraticul se confruntă și cu o serie de probleme de natură psihologică și socială. Sentimentul de frustrare, în raport cu colegii, cunoscuții și rudele care au propriile familii, sentimentul de culpabilitate faţă de sine și faţă de societate, sentimentul izolării și abandonului, sentimentul egoismului și individualismului sunt doar câteva din trăirile cărora trebuie să le facă faţă. Mai mult, cu cât înaintează în vârstă, cu atât întâmpină mai multe dificultăți, sentimentul abandonului se accentuează, la acesta adăugându-se sentimentul de insecuritate socială. O certitudine evidentă se impune: numărul oamenilor singuri a crescut și existenţa lor trebuie luată cât mai serios în considerare.