„How do I procrastinate? Let me count the ways.” Un inventar incomplet al modurilor în care am procrastinat, de exemplu, scrierea acestui articol (doar în ultimele trei ore, de când m-am trezit la 6 dimineața într-o duminică pentru că știam că am de scris articolul) include: să îmi verific mailurile, să îmi scriu cele trei pagini de jurnal matinal, să postez pe Instagram o poză cu caietul cel nou în care am scris cele trei pagini, să mă spăl pe cap, să ascult un podcast despre cum să reziști lucrurilor care îți distrag atenția, să caut pe Amazon cartea expertului din podcastul respectiv, să verific pe dexonline.ro dacă verbul a procrastina există în limba română, să văd cine mi-a dat like la poza cu caietul, să recomand cuiva pe Facebook un fond de ten cu SPF50, să îmi fac o cafea, să verific câți dintre studenții mei cu restanțe au depus lucrările la termen, să sortez gunoiul în reciclabile și nereciclabile.
Pe de altă parte, sunt foarte mândră de faptul că am rezistat eroic celorlalte idei pe care Crastina mi le-a ridicat la fileu: să fac curat în bucătărie, să îmi fac unghiile, să corectez cele trei lucrări depuse, să iau pe Kindle cartea expertului în procrastinare și să o citesc repede (!!) înainte să scriu articolul, ca să nu îmi dau cu părerea în mod neavizat, plus că m-ar ajuta și pentru workshopul acela de work-life balance pe care îl pregătesc și pentru care am promis o prezentare, de fapt, poate că ar fi mai bine să las articolul și să termin prezentarea aceea, poate că folosesc articolul ca pe o metodă de a procrastina terminarea prezentării!
După cum spuneam, avem o relație foarte pasională. Poate de-aceea am simțit și nevoia să o antropomorfizez dându-i un nume, pentru că pare să fie o entitate de sine stătătoare, un fel de vrăjitoare cocârjată care apare doar ca să îmi pună bețe în roate.
După cum am aflat grație eforturilor Crastinei de azi-dimineață, termenul a procrastina pare să își fi făcut loc în limba română de ceva vreme (deși Word încă mi-l subliniază ca incorect) – a fost chiar cuvântul zilei pe dexonline.ro, în decembrie 2012. Sinonimele date sunt a temporiza, a tergiversa și a tărăgăna.
Îmi devine clar de ce am avut nevoie de acest import lingvistic, pentru că cele trei sinonime sunt mai degrabă verișoare primare decât surori ale Crastinei: Temporiza e verișoara tocilară care acum e operations manager la o fabrică de echipamente auto; Taragana e verișoara hipiotă care s-a mutat permanent la Vama Veche. Dintre cele trei, Tergiversa e cea mai asemănătoare Crastinei – arată aproape la fel, dar personalitățile le sunt complet diferite.
În mintea mea (și cu scuzele de rigoare experților în lingvistică și etimologie, care probabil că au păreri complet diferite), tergiversarea e ceva ce faci, de regulă, intenționat. Primul exemplu care îmi vine în minte este „instanța tergiversează soluționarea dosarului”. (Nu știu dacă asta are legătură cu anii de avocatură sau, pur și simplu, cu trăitul în România… dar să lăsăm subiectul acesta pentru un articol viitor.) Pe scurt, tergiversarea e un instrument pe care îl folosim pentru atingerea unui scop conștient. Procrastinarea, pe de altă parte, e ceva care pare să ni se întâmple în ciuda scopurilor noastre conștiente. Vrem să ne terminăm treaba, să scriem articolul, dar, pur și simplu, nu ne iese.
La un moment dat, alunecăm în defetism: „Ce să-i faci, asta e. Nu știu să mă organizez, am prea multe de făcut… sau poate sunt, pur și simplu, leneș”. Dar asta e o explicație prea leneșă pentru un personaj atât de activ precum Crastina, care tocmai mi-a șoptit printre dinți că dacă o mai comparăm cu mătușa Lenea (care, a propos, e mama verișoarei Taragana), o să se asigure că mai am cel puțin cinci cărți de citit înainte să mă lase să termin articolul.
Dar poate e o idee bună să ne întoarcem la familia extinsă a Crastinei – spuneam un pic mai sus că tergiversarea e un instrument pe care îl folosim pentru atingerea unui scop conștient. Putem înțelege și combate mai bine procrastinarea dacă acceptăm că și ea e tot un instrument pe care îl folosim pentru atingerea unui scop. Doar că, în acest caz, scopul nu e conștient.
Crastina nu e ea însăși o vrăjitoare; e scuza pe care o folosim ca să nu ne luptăm cu adevăratele vrăjitoare. Sau, mai concret și lăsând metaforele din povești la o parte, „Procrastinarea nu e generată de lene. Nu amânăm o activitate pentru că vrem să evităm munca, ci pentru că vrem să evităm emoțiile negative pe care activitatea respectivă le trezește în noi – de exemplu, anxietate, confuzie sau plictiseală”. Citatul e din faimosul profesor și autor american Adam Grant (al cărui podcast e unul dintre instrumentele mele favorite de procrastinare), iar scopul inconștient la a cărui îndeplinire ne ajută procrastinarea e, în caz că nu vă e deja clar, evitarea disconfortului emoțional, a emoțiilor negative.
Nu procrastinăm pentru că ne e lene – dimpotrivă, de cele mai multe ori, procrastinarea se traduce într-o furtună de activități, mai mult sau mai puțin utile –, ci pentru că ne e frică de lucrul pe care îl amânăm. Și ne e frică nu doar de lucrurile care ne displac sau ne plictisesc (hello, rapoarte!), ci (mai ales) de lucrurile pe care ni le dorim cu adevărat. Pentru că ne e teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă nu ne ies, așa că e mai simplu să ne convingem că n-avem timp, avem prea multe alte lucruri de făcut, avem de citit încă trei cărți înainte să ne putem da cu părerea despre asta, avem de reorganizat dulapurile etc. etc. etc…
Dar, ca să ne întoarcem la poveștile cu vrăjitoare, lucrul care devine evident la o citire mai profundă a oricărei povești e că maștera cea rea nu e acolo ca să pună bețe în roate, ci ca să îi dea eroului sau eroinei ocazia să se ridice la înălțimea adevăratului său potențial. Fără mama vitregă cea rea, Albă-ca-Zăpada ar fi devenit o altă prințesă răsfățată, iar Cenușăreasa ar fi dus o existență burgheză confortabilă. Făt-Frumos fără zmeu? Un băiat de bani gata care pierde vremea pe terase.
Totul bine și frumos, dar ce facem totuși cu Crastina? Faptul că o înțelegem mai bine nu înseamnă automat că i-am găsit antidotul. N-o fi ea chiar vrăjitoare, dar cum o dăm din drum? Un prim pas e să acceptăm că procrastinarea e parte din condiția umană și ne afectează aproape pe toți. De exemplu, Adam Grant o intervievează în podcastul lui pe Margaret Atwood, autoarea Poveștii Slujitoarei (Handmaid’s Tale) și una dintre cele mai prolifice scriitoare contemporane, care admite că procrastinarea i-a fost și îi este în continuare un inamic perpetuu.
E util și să învățăm să privim dincolo de procrastinare; care sunt emoțiile de care ne ferim? Odată numite, își pierd din puteri. Mai mult, care sunt „uneltele” noastre predilecte de procrastinare? Odată identificate, le putem evita; Margaret Atwood are un „not to do list” – o listă de lucruri pe care nu își dă voie să le facă atunci când are de scris, care include la loc de cinste orice are de-a face cu social media. Iar cel mai important? Să știm unde vrem să ajungem, să rămânem conectați la scopurile noastre conștiente. Ceea ce îmi aduce aminte că vreau neapărat să termin sumarul acela de workshop, sau poate ar fi o idee bună să citesc mai întâi cartea aceea pe care am găsit-o azi-dimineață. Hmmmm….