Și dacă nu v-ați prins până acum despre ce vorbesc, aflați că e vorba de Whatsapp. Aplicația care ne îndrumă mai nou în viață mai ceva ca Facebook-ul în zilele de glorie. De aici aflăm ultimele bârfe, reducerile de la supermarket, rețete de torturi și prăjituri, temele pentru acasă, ce au mai făcut copiii la școală; nu lipsesc pozele cu pisici, glumele sau videourile ce trebuie musai citite sau văzute. Avem chiar și starea vremii.
Ai vreo problemă, dilemă, întrebare? Simptome, angoase sau suspiciuni? Pune o întrebare prietenilor de pe Whatsapp, neapărat într-unul dintre multele grupuri din care faci parte, și vei primi o avalanșă de răspunsuri, de nu o să știi ce să te mai faci cu ele.
Whatsapp-ul e o binecuvântare mai ales de când cu pandemia. Aduce familiile mai aproape și, mulțumită apelurilor video, putem vorbi unul cu altul de parcă am fi în aceeași cameră și nu peste munți și văi, mări și oceane. Iar ăsta e un lucru bun. Nu singurul, dar cel mai bun.
În rest – e un full time job să ai aplicația de Whatsapp pe telefon. Sincer. E greu, consumă timp și e îngrijorător cât acces avem unul la celălalt tot timpul. In extremis, e un instrument de supraveghere. Vina e a noastră, sigur. Ca pe orice lucru bun pe care l-am transformat într-unul enervant doar folosindu-l foarte des, și Whatsapp-ul e exasperant atunci când nu ne limităm la strictul necesar de comunicare și pornim avalanșe.
Ce mă deranjează la Whatsapp? Acum, nimic. Am reușit să trec peste. Am reușit să-l folosesc ca pe un instrument excelent și sigur de comunicare și atâta tot. Ceea ce vă doresc și vouă. Dar până să ajung la această înțelepciune, Doamne, cât am suferit!
Nu mai eram al meu. Eu însumi. Eram al Whatsapp-ului. Total. Și la început îmi și plăcea. Cât de bine era să mă trezesc cu zeci de mesaje dimineața, de la rude de peste ocean, colegi care s-au trezit mai devereme și au nevoie urgentă de ajutorul meu, șefi care voiau să-i înlocuiesc la vreun meeting sau prieteni care mă admonestau că-mi dorm viața în loc să fac nu știu ce lucru, să văd nu știu ce film sau să-i ajut cu diverse hangarale.
Și, Doamne, cum răspundeam de repede! Cu abnegație, entuziasm și diacritice. Îmi plăcea că mă simțeam folositor, băgat în seamă și, mai ales, eu fiind foarte timid, nici nu trebuia să mă aud la telefon cu persoana respectivă. Să sun sau să fiu sunat. Cererile, doleanțele, ordinele, pe toate le primeam mult mai bine în scris decât verbal, la fel și laudele, dacă erau. Criticile mai tot timpul mi le spuneau față în față, de la obraz. Nu știu de ce. Și, cum eram eu mereu gata să ascult pe oricine, oricine și-a luat-o în cap și îmi scria mereu, la orice oră, pe orice subiect, în orice context. Că doar eu răspundeam întotdeauna.
Divorțul a pornit de la acest întotdeauna. Pentru că nu aveam întotdeauna timp de el. Mai eram și eu la baie (da, fără telefon), la birou într-o ședință, într-un avion sau banal lift, fără semnal și fără habar că oricine avea în acel moment nevoie de mine. Iar oricine se supăra. Mai puțin la început, după care din ce în ce mai tare, până începeam să mă simt vinovat că am părți din viață în care nu răspund instant oricui. Mai ales că de la mine răspunsurile curgeau și sâmbăta, și duminica, și seara, și dimineața, și la prânz; în vacanțe, oricine aștepta și mai mult de la mine, că doar aveam timp liber și ce altceva mai bun aș fi putut face decât să răspund la întrebări și să rezolv dileme urgente.
Revenind la rarele momente în care nu eram, efectiv, cu telefonul în mână, ele m-au învățat gradele de ofensă aduse entității numite „oricine” prin lipsa mea de reacție. Că eram on-line când am primit mesajul și nu am răspuns instant a fost pentru că, poate, tocmai terminasem de scris cuiva și am intrat într-o întâlnire. Și asta se scuză, nu-i așa? Că am răspuns unui mesaj dintr-un grup comun, mesaj care, probabil, era mai urgent decât „ce mai faci”-ul doamnei sau domnului oricine – se iartă și asta, nu-i așa? De blocat nu am blocat pe nimeni, dar de dat seen… am dat. Poate nu am avut răspuns. Sau poate am vrut să scriu și nu am apucat, sau poate că întrebarea nu merita răspuns.
Așa că, ușurel, am început să nu mai răspund. Să nu mai fiu prezent. Pentru oricine. Întotdeauna. Am început să folosesc aplicația, pur și simplu, pentru comunicări scurte doar în cazul în care un telefon nu este posibil. N-am mai dat seen. Am cântărit din preview-ul ce-mi apărea pe ecranul telefonului dacă un mesaj merită văzut sau nu și am scăpat de răni multe orgolii. Și am setat să nu se mai vadă când am fost activ ultima dată. Sigur, nu văd nici eu când au fost ceilalți activi, dar nu mă afectează cu nimic.
Am simplificat în trei rânduri circa trei ani din viață și încă nu v-am povestit despre grupuri. Grupurile de Whatsapp au contribuit decisiv la răcirea relațiilor dintre mine și aplicație. În primul rând, erau prea multe. Cu colegii, cu foștii colegi, cu familia, cu verișorii, cu nașii, cu prietenii din liceu, cu cei de facultate, cu vecinii de la scara de bloc, cu participanții la zilele de naștere unde se vorbea de cadoul sărbătoritului sau sărbătoritei, practic, aceleași grupuri minus împricinatul sau împricinata. Cu colegi de la sala de sport, cu cei cu care jucam rummy… Sincer, dacă se deschidea un plic sau se tăia o pâine, se forma imediat un grup de Whatsapp (grupul colegilor plecați în delegație,
best team ever anyone?). Și am început să le pierd șirul. Mai ales că nu eram lăsat să nu fiu activ peste tot. În al doilea și ultimul rând, mi se pare că sunt un fel de târg de țară unde toată lumea urlă și nimeni nu se înțelege și din aceste neînțelegeri (lumea nu știa să răspundă cu reply la o anumită întrebare sau enunț) se iscau certuri, iar conversația se prelungea la nesfârșit.
E un full time job să ai Whatsapp. Majoritatea mai avem un alt full time job. Chiar vrem să le ținem pe amândouă? Mai nou, am înțeles că lumea migrează masiv de pe Whatsapp pe Signal sau Telegram. Același lucru, bănuiesc. Probabil cu particularitățile lor, și aceste noi aplicații de mesaje vor pune stăpânire pe viața noastră și ne-o vor dicta. Dar să nu vorbesc cu păcat.
Încă folosesc Whatsapp. Și sunt membru a cinci grupuri.