Dragă 2020,
Te-am subestimat. Te-am întâmpinat cu așteptările unui om obișnuit, prins cu problemele lui obișnuite. Ciocnind paharul de șampanie de la sfârșitul lui 2019, habar n-aveam ce dor îmi va fi în scurt timp de „problemele” mele de atunci. Dar tu ai fost din primele luni un game-changer hotărât să ne testeze, la propriu și la figurat. Ai luat omul modern și i-ai sucit viața în sensul invers tuturor planurilor pe care și le făcea din comoditatea universului său previzibil. Ai închis atât de multe – vieți, granițe, aeroporturi, școli, businessuri, magazine… dar l-ai și împins pe omul ăsta modern să-și schimbe puțin rosturile. Pe mine inclusiv. De aceea vreau să-ți împărtășesc trei lucruri pe care simt că le-am înțeles de la tine. Până acum…
Pe timp de criză, e inutil să ai așteptări mărețe și e imposibil să ai „zero așteptări”.
Cel mai bine e să ai „așteptări deschise”. Pentru un om ca mine, cu o nevoie de siguranță foarte mare, cea mai grea lecție a pandemiei a fost să trec de la supraplanificare la nicio planificare. Și asta pentru că tu ne-ai luat iluzia controlului pe care credeam că îl avem asupra viitorului nostru (atunci când puteam hotărî de pe o zi pe alta cu cine ne întâlnim, unde călătorim etc.) și ne-ai învățat să ne predăm cu grație incertitudinii.
Ne-ai provocat să ne adaptăm unei vieți în care avem control minim, în care totul se poate anula sau, în cel mai bun caz, se poate muta în on-line. Inițial, am crezut că vrei să ne împrietenești cu nesiguranța ca să înțelegem că „secretul fericirii e să ai așteptări reduse”. Dar, după ce am fost nevoită să anulez trei concedii chiar în ziua plecării, am ajuns la o altă concluzie, în timp ce căram bagajele pentru „la mare” înapoi în casă. Am realizat că în valiza pe care o târam înapoi căram nu numai papucii de plajă, ci și rochia asortată cu ei și aleasă anume pentru niște plimbări super romantice pe faleză. Cartea pe care o luasem cu mine era nu doar o lectură, ci pretextul mult așteptat de a adormi puțin pe șezlong, cu mirosul de sare în nări. Căram o tonă de așteptări la care a trebuit să renunț. Pentru a mia oară în 2020. Atunci nu am vrut să-mi mai setez nicio așteptare în acest an, dar știu că ar fi fost doar o amăgire: să ai zero așteptări e imposibil pentru niște ființe imaginative și creative cum suntem noi, oamenii. Și m-a lovit o doză de realism: să ai așteptări deschise e o idee mult mai practică în vremuri de criză. De exemplu, să fii capabilă să te întorci din concediul anulat last minute nu plină de frustrare, ci plină de recunoștință, pentru că Universul îți transmite că nu era ceea ce aveai nevoie să faci atunci. Mai mult, să te păstrezi deschisă spre orice ar fi să se întâmple în locul lui. Inclusiv pentru „nimic special”.
Dragă 2020, îți mulțumesc pentru incertitudine. Prin ea mi-ai arătat că ne putem antrena să visăm mai larg și să ne planificăm viitorul în scenarii deschise spre… orice. Trebuie doar să conștientizăm ce grație e faptul că suntem în viață și, pornind de aici, să cultivăm în noi o stare de recunoștință și de entuziasm față de orice situație, planificată sau neașteptată.
Atitudinea oamenilor în pandemie dezvăluie caracterul și valorile lor profunde.
Noua normalitate pe care tu ai adus-o ne testează din plin relațiile. Descoperim în această criză prelungită trăsături de personalitate pe care nu le remarcasem la ceilalți și pe care am fi preferat să nici nu le știm vreodată… De exemplu, eu am aflat că am (sau, mai corect spus, am avut ) prieteni care „nu cred în acest virus”, care refuză „să trăiască cu frică” sau care pun semnul egal între „prevenție” și „panică”. Reminder supertardiv, dacă mai este cazul: frica este o emoție extrem de utilă, fără de care noi, ca specie, nu am fi supraviețuit. Ea are un rol adaptativ și e un indicator al faptului că trebuie să acționăm cu precauție. Nu cu panică, nici cu ignoranță. De fapt, avem mare nevoie să ne recunoaștem și să ne asumăm această emoție tocmai pentru a putea evalua situațiile riscante și a lua decizii adecvate lor. O asemenea decizie poate fi acum distanțarea socială, la fel de bine cum în urmă cu sute de mii de ani era retragerea într-o peșteră în caz de pericol.
Dragă 2020, îți mulțumesc pentru aceste revelații. Prin ele mi-ai amintit cât de fragili suntem și că ceea ce numim Curaj nu înseamnă absența Fricii, ci, dimpotrivă, Frică plus Acțiune. Prin ele m-ai ajutat să înțeleg că aceia care vor să aibă alături oameni curajoși trebuie să se uite înspre cei care își recunosc emoțiile și le gestionează responsabil, nu înspre cei care le subestimează. De aceea mă tem de oamenii care nu se tem de nimic.
Pentru a supraviețui acestei perioade, trebuie să (ne) setăm limite mai ferme ca niciodată.
Încă din timpul izolării, am înțeles că avem nevoie de noi limite în diferite segmente ale vieții noastre. Dragă 2020, îți mulțumesc pentru că ne-ai forțat să stăm în case. Așa am înțeles că avem nevoie de mult mai puțin ca să fim bine. Și că un plic de drojdie poate deveni peste noapte mai prețios decât un parfum (de atunci am un stoc constant).
Ne-ai forțat să regândim CE și DE CE cumpărăm, iar asta mie mi-a prins tare bine. Drept dovadă, anul acesta am investit mai puțin ca oricând în pantofi și mai mult ca oricând în plante. Și știu că nu sunt singura.
Dragă 2020, în afară de toate astea, sunt multe lucruri pentru care încă nu știu de ce și în ce fel trebuie să-ți mulțumesc. Dar sunt convinsă că voi înțelege mai devreme sau mai târziu. Și promit să revin cu o nouă scrisoare.