Spune cel puțin un desert din Italia.
–Tiramisù!
–Clasic, dar super simplu. Altceva.
–Crostata di limone.
–Mai bine…
– …
– Cantuccini, cassata siciliana, semifreddo…
– Gelato!
– Foarte bine. Gelato, pannacotta, zabaglione, torta della nonna, cannoli…
–Vreau în Italia!
– Facem paste mâine.
Călătorim mult în perioada asta. Parcă mai mult ca niciodată. În fiecare weekend mergem în altă parte. Săptămâna trecută am fost în Spania, deci paella. Succes parțial. Noi doi adorăm arroz negro, ei nu prea i-a plăcut. Rămâne să mai explorăm diferite variante de takeaway, dar tocino de cielo și gazpachito autentic mă tem că va mânca în Spania… reală.
– Mami și cu mine am mâncat prima dată paella în Plaza Mayor, la Madrid…
– Și cum era?
– Superbă! Mă rog, probabil că era oarecare și că nimerisem într-o mega tourist trap, dar nouă ni se părea grozav…
– Aham… Cum e să ai o întâlnire?
–Depinde. Aia a fost o seară grozavă, pentru că…
În India, în schimb, ne-a plăcut tuturor. Am fost acum două săptămâni. Pui tandoori și tikka, daal, orez biryani, naan și un desert de morcovi de senzație, gajar ka halva. Eu, care nu știam decât de kulfi, înghețata indiană din mango, m-am îndrăgostit puțin de minunea asta de budincă portocalie culcușită în straturi aromate de miere. Pe cât de tare mă sperie mersul în India, la propriu (microbi, aglomerație, microbi, prejudecăți – știu, nu trageți –, microbi, microbi, microbi, stres postraumatic, postpandemic, intrapandemic, microbi…), pe atât de mult îmi plac condimentele livrate parcă direct din filmul cu Madame Mallory după cartea lui Richard C. Morais. Cât am mâncat, am locuit în lumea asta incandescent contrastantă și mi-am revizitat mental câțiva autori favoriți, de la Arundhati Roy la Aravind Adiga. Închizi ochii și ești acolo. Cu toată India, ficțional senzorială, pe cerul gurii… Pe urmă îi deschizi și vezi pe geam frânturi din vechiul cartier evreiesc al Bucureștiului.
Ieri a fost mai fusion. Ne-am plimbat puțin în Asia – salată cu noodles de orez, caju, sos de soia, ghimbir și antricot de vită la grătar, am fost și în America – burgeri fără chiflă, cu quinoa, salată verde, ardei copt, aceto balsamico și alte delicii urbane, din bucătăria noastră favorită. Mă rog, una dintre ele… La desert am revenit în Italia. Ne-am adus aminte de versiunile noastre mai tinere, frumos îmbrăcate la prima noastră cină mai sclifosită de la Roma.
…Și nu știam dacă mai sunt bani pe cardul ăla și mâncam așa, cam cu un nod în gât și, la final, au vrut să ne cheme un taxi și noi am zis că nu, nu, vai, dar nu trebuie, noi stăm aproape, mergem pe jos…
– Și stăteați aproape?
– La vreo 10 kilometri distanță, aveam picioarele numai răni de la atâta bătut orașul pe jos, mami mai și căzuse (da, tipic ei!) și era julită toată, dar eram tineri și terminaserăm banii…
– Și ce-ați mâncat acolo?
– Coda alla vaccinara.
– Poftim?
– Coadă de vacă.
– Cât de scârbos… Și la desert?
– Eu, tiramisù și mami…
– Gelato?
– Gelato!!!
– Bună?
– Nu mai știu, sunt mulți ani de-atunci… Cred că era bună. Ani de zile am păstrat, în portofel, bonul de la masa aia.
– De ce?
– Ca să-mi aduc aminte. Am plecat așa fericiți, pe jos, până la mama naibii, după ce a mers cardul…
– Casoleta cu sorbetto e în mijlocul mesei și povestea se împarte la trei lingurițe rătăcite în mitologia noastră personală. Geografiile se intersectează, bagajele se schimbă, anotimpurile variază. Ba suntem noaptea, pe stradă, la Bruxelles, și bem ciocolată caldă în Grote Markt, ba cu tot cu ea de mână, la Paris, pe Mouffetard, cu ochii la tarabele cu homari…
– Să-ți povestesc despre înghețata mea de suflet… Eram cu mami la Sevilla și mergeam amândoi jumătate de oraș pe jos, pe o căldură imposibilă, să mâncăm înghețată dintr-un loc fabulos, care se numea Mascarpone. Era…
– …o tonetă. Printre palmieri.
– Da, și favorita mea era de…
– …limón y hierbabuena.
– Exact.
Ne zâmbim peste ochii ei, cât strâng eu farfuriile și reciclez rămășițele zilei în vederea unei cine asiatico-americano-europene. Cu supliment de gelato.
În farfurie, tristețea imobilității se recompune savuros, toate granițele sunt deschise și, după ce te speli de o sută de mii de ori pe mâini, pleci liniștit, cu o linguriță demnă de Amos Oz, la Beijing și la Roma, în Provence și la Bruxelles, la Napoli și la Istanbul. Călătoria de apartament are birourile vamale în bucătărie. Aici e Veneția vechii Europe, aici e Amsterdamul nostru, aici vin corăbii cu mirodenii, aici ne moare busuiocul în ghiveci; aici ne pare rău de restaurantul nostru favorit, care nu a supraviețuit pandemiei și al cărui tiramisù cu smochine era unic, pentru că avea valoare sentimentală, aici se dezinfectează pungile de zahăr și se pune în recipiente speciale cafeaua, aici se așază în boluri nachos și se confecționează guacamole, se inventează bruschette și se așază feliile proaspăt spălate de pere lângă bucățile de brânză maturată, aici zvâcnesc aplicațiile de planuri pentru weekend și se dezechilibrează memoria răvășită de amintirea unei cine foarte târzii, la Khao San Road Market, în Bangkok. Îi povestim din Singapore și de la Florența.
– O să merg și eu?
– Sigur că o să mergi și tu.
– Când?
– Asta nu știm. Curând, spunem. Îi spunem. Curând… Până atunci există amintiri cu satay
și biscotti. Există profiterolul de la Procope
(„…Și după aproape o oră ne-au adus niște farfurii imense, cu ceva ce semăna a supă și era, de fapt, acest profiterol celebru pentru care veniserăm…”) și shepherd’s pie de la Porcupine („Data viitoare când mergem la Londra, te ducem și pe tine!”). Și există posibilitatea de a comanda ceva pentru acasă, după ce ne-am plictisit de făcut șnițele și banana bread. Există posibilitatea de a face toți trei camping în sufragerie, pe canapea, cu filme văzute până târziu (am păcătuit de câteva ori și pe durata școlii on-line), cu cireșe românești într-un bol plasat strategic, în mijlocul păturii, și planuri matinale de shakshuka.
– De unde vine shakshuka?
– Cred că din Israel…
– Ați fost acolo?
– Nu, dar poate o să mergem. Poate o să mergem împreună…
Și vorbim despre melanzane alla parmigiana și tom yum, și quesadillas, și clafoutis (am făcut eu, a fost un rateu de casă, Franța îmi iese foarte prost în ultimul timp), și crème brûlée, și coq au vin, și stridii (numai în lunile cu r, da?!), și escargots, și tacos, și spanakopita, și sushi, și churros con chocolate, și foie gras, și caciucco livornese („Ce rău îmi pare, Ioana, că tu nu ai fost la restaurantul ăla…”), și beignets, și jambalaya („Când o să mergem noi la New Orleans…”, „O să mergem?”, „Sigur că o să mergem.”). Sigur. Sigur o să mergem.
– Și când se deschide la Warner Brothers, la Londra, mergem la Harry, la Hogwarts?
– Promit.
– Și ne luăm înghețata cu butterbeer?
– Mai întrebi?
– Și mai știi, mami…?
– Mai știu. Sigur că mai știu.
Îmi iau masca, mănușile, sticluța cu gel dezinfectant și plec la cumpărături. Mi-e dor să ies afară. Și ne trebuie gelato.