Dar a avut loc și, tocmai de aceea, ar trebui să fim îngrijorați de modul cum se desfășoară evenimentele, peste tot în lume, azi. Spre deosebire de cel de-al Doilea Război Mondial, Primul nu a izbucnit printr-o agresiune premeditată, precum cea a lui Hitler. Situația a escaladat, s-au făcut erori oribile și au urmat multiple orori inimaginabile.
China, Rusia și teroriștii cred cu adevărat că, în prezent, Statele Unite sunt o putere în declin, căreia criza financiară i-a demonstrat defectele fundamentale ale economiei de piață liberă și că zarva noastră din politică este dovada incapacității Americii de a pune în practică orice schimbare structurală importantă. În mintea lor, suntem un fel de Belgia cu dimensiunea unui continent, cu o armată ce se micșorează. Cam aceeași figură de stil a existat și în anii `70, dominați de o stare generală de indispoziție, dar cel puțin pe atunci nu aveam un președinte a cărui ideologie de bază să fie că implicarea S.U.A. în lume, a constituit o forță și o sursă pentru tot felul de lucruri rele și că este cu atât mai bine cu cât suntem mai izolați. Credința de nezdruncinat a lui Obama în toate acestea este greșită și cu adevărat periculoasă.
Starea beligerantă, în creștere după 2008, dintre China și Japonia, Insulele Filipine, Vietnamul și celelalte țări, nu ar fi apărut dacă Beijingul ar fi crezut că eram Statele Unite în stilul lui Reagen de odinioară. Nici Vladimir Putin nu ar mai fi acționat atât de rapid și agresiv pentru a crea un nou Imperiu Rus care să înlocuiască U.R.S.S.-ul prăbușit. Nici nu s-ar mai fi grăbit Iranul să dezvolte arme nucleare. Și nici Arabia Saudită și Iranul nu ar mai fi fost pe un curs de coliziune, în Irakul aflat în colaps. Exact într-un asemenea ambient ar putea să izbucnească o criză neașteptată și fatale erori de judecată să apară. Lumea ar fi un loc infinit mai nesigur și mai instabil, dacă Japonia, Coreea de Sud, Arabia Saudită, Turcia, Iranul și alte țări ar ajunge să dețină arme nucleare.
Ingnorarea profundă, în stilul anilor ’30, a politicilor economice și, în special, a celor monetare, este un alt factor volatil care va fi o sursă de creștere mediocră și de noi crize.
Salvând Ucraina. Ucraina are un nou Guvern, ales democratic, care se confruntă cu sarcina uriașă de a preveni o căderea liberă a economii. Vladimir Putin se bazează pe haosul economic pentru a restabili controlul Moscovei asupra Ucrainei. Mașinațiunile sale din partea
de est a țării au întâmpinat câteva obstacole după confiscarea Crimeei. Dar acest fost agent al poliției secrete știe cum să aștepte răbdător, în timp ce lasă evenimentele să creeze noi oportunități.
Din nefericire, sfaturile economice defectuoase, venite din partea FMI, ar putea să nască aceste oportunități pentru conducătorul Kremlinului. În urmă cu două luni, guvernul interimar asediat a semnat o înțelegere disperată cu FMI pentru a obține mult necesarul ajutor monetar. Kievul a primit, de îndată, 3 miliarde de dolari, cu posibilitatea accesării a până la 14 miliarde dolari, în următorii doi ani. Din păcate, termenii înțelegerii erau rețetele anti-dezvoltare, tipice pentru FMI, și încapsulau toată proasta doctrină economică ce împânzește, azi, întreaga lume.
După cum afirm în noua mea carte (Money: How
the Destruction of the Dollar Threatens the Global Economy – and What Can We Do About It, McGraw-
Hill), factorul crucial care permite unei economii să
obțină o creștere fermă și sustenabilă este o monedă puternică. Chiar dacă o țară își ameliorează politica
privind impozitele, cheltuielile, statul de drept și reglementările, aceasta se va împotmoli dacă moneda este slabă. Banii măsoară valoarea așa cum ceasul măsoară timpul.
Când Marea Britanie și-a stabilizat lira pe aur, acum 300 de ani, a făcut un salt de la o putere de rangul al doilea, la cea mai puternică națiune pe care lumea a văzut-o vreodată. La începutul anilor 1790, Statele Unite s-au înscris pe drumul depășirii Marii Britanii, când primul nostru Ministru al Trezoreriei, Alexander Hamilton – cu aprobarea fermă a lui George Washington – a legat dolarul de aur. Această legătură, cuplată cu reforme fiscale, a transformat Statele Unite, dintr-o națiune de obligațiuni cu risc ridicat, într-una cu un rating de credit ,,triplu A”. SUA au devenit un magnet irezistibil pentru capitalul străin și catalizatorul pentru crearea, în creștere continuă, de capital, aici acasă.
Totuși, FMI-ul ignoră legătura dintre aur și o monedă cu rezonanță. Iată ce a declarat șeful agenției, când a anunțat înțelegerea cu Ucraina: ,,Programul se concentrează pe menținerea unui curs de schimb valutar flexibil pentru a restabili competitivitatea”, ceea ce este modul keynesian de a vorbi despre devalorizarea suplimentară a grivnei deja lipsită de vlagă. Argentina a urmărit, timp de un secol, o asemenea abordare și a ajuns de la a fi una dintre cele mai bogate economii mondiale la una a sărăciei în creștere și stagnării economice.
Într-o afișare dureroasă a analfabetismului său
în economie, FMI-ul a mai afirmat că Ucraina ar trebui să facă eforturi pentru ,,stabilitatea prețului intern”, de parcă Ucraina ar fi într-un univers separat de restul lumii. Cu alte cuvinte, Kievul ar putea să arunce la gunoi valoarea grivnei, pentru a-și face exporturile ,,mai competitive”, în timp ce își păstrează o grivnă solidă în țară. Fiecare țară ce a încercat acel truc imposibil a sfârșit prin a avea o economie inferioară cu creștere mediocră.
Inutil de menționat că FMI-ul a insistat pentru ,,îmbunătățirea veniturilor”, un eufemism pentru mărirea impozitelor. Exact ceea ce o economie în dificultate nu are nevoie.
Putem numai să sperăm că noul președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko, poate să vadă cu claritate acest non-sens distructiv și să numească un consiliu monetar care va regla grivna în funcție de dolar sau de euro, ceea ce ar opri definitiv alunecarea. Ar trebui, de asemenea, să legifereze impozite mai mici, în genul ceor din Hong Kong, Singapore și Elveția.
Putin se bazează pe incompetența economică a FMI-ului, pentru a-l ajuta să își îndeplinească obiectivele expanioniste în Ucraina.
Ceai diluat. Pentru a combate apatia necurmată, în economie, a Uniunii Europene, șeful Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a dezvăluit un pachet de măsuri pentru a stimula băncile să accelereze creditarea, mai ales percepând băncilor o dobândă fixă negativă, pentru depozitele la BCE, dar și pentru a da băncilor fonduri ieftine, pe patru ani, cu scopul oferirii de împrumuturi afacerilor mai mici.
Draghi s-a angajat, de asemenea și în ritualicele avertismente cu privire la insuficiența inflației, ca nu cumva Europa să nu alunece într-o deflație, după modelul Japoniei. În ascest scenariu, teama este că scăderea prețurilor ar determina consumatorii să nu mai cumpere – o teorie care ar părea absurdă retailerilor, care sunt obișnuiți cu tăierea prețurilor pentru a stimula comerțul.
Problema Europei – și a Japoniei – este o abundență sufocantă de impozite, reglementări și cheltuieli guvernamentale, cu caracter de anti-dezvoltare. Franța a majorat, de fapt, rata maximă a impozitului pe venituri la 75%. Japonia și-a crescut cu 60% taxele pe vânzări și este în proces de majorare a impozitului pe salariu, de la aproximativ 30% la 37%.
Noțiunea monetaristă/keynesiană, potrivit căreia politica monetară poate conduce o economie, încă persistă în ciuda eșecurilor cronice.
Marea Britanie a oprit varianta ei de relaxări cantitative, în 2012. Reduce rata impozitului pe profit la 20% și a mai tăiat puțin rata maximă a impozitului pe venituri. A redus, de asemenea, numărul de locuri din administrația publică, cu aproape 10%. Economia acestei țări freamătă – cel puțin după standardele europene. Suedia o duce și ea bine, după ce a instituit o serie de reduceri de impozite.
Obtuzitatea distructivă a majorității establishmentului economic global depășește orice înțelegere.
Traducere și adaptare de Alexandru Rotariu