Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Vreau, pot, trebuie!

Mă amuză teribil scepticismul, chiar mirarea ușor terifiată, pe care unele persoane, apropiate mie, le afișează atunci când fac afirmaţia că privesc relaţiile ca pe un business. Pentru a nu induce pe nimeni în eroare, o să spun că fac acest lucru cu un romantism personal, pragmatic firește, cu pasiune, încredere și respect.
otilia ostrotky_contributors

Cu fluturi în stomac atunci când îmi vine o idee de afacere, similar cu starea de îndrăgostire, cu un plan de lucru atunci când încep să așez cărămizile construcţiei, cu update-uri la business plan în funcţie de obiective și termene-limită, cu analize și raportări etapizate care conduc către soluţii de redresare sau reinvestire.

În ambele, personal și profesional, resursa umană este esenţială. Fiind principala variabilă, oricâte scenarii și adaptări am face, ea influenţează rezultatele. Și știţi replica celebră a lui Freud „Glumind, putem spune orice, chiar și adevărul“, cam la asta mă gândesc când scriu la ce mă raportez.

Nu mă intimidează ideea că aţi putea cataloga sau interpreta lucrurile diferit de percepţia mea. Dimpotrivă. Mi-ar plăcea foarte mult ca monologul meu să fie începutul unui dialog interesant, poate chiar spumos, între noi, iar falsele pudori sau excesul de timiditate să nu stea în calea literelor mai mult sau mai puţin stacojii.

Și cum la baza oricărei vorbe se află de obicei un întreg fundament de cuvinte, o să vă povestesc cam cum m-am îndrăgostit de această speţă, vezi idee. Normal, dintr-o întâmplare.

Citeam cu sârguinţă, deși am fost tentată să o fac în diagonală, ceva ce aparent mi s-a părut insipid, incolor, inodor, nefiind avocat de meserie, un material rigid și sec despre formele juridice de organizare a afacerii în România.

Și atunci, ochiul minţii a întrezărit o luminiţă, undeva în tunelul umbrit al informaţiilor. Ideea sună cam așa: ce-ar fi dacă aș face o asociere între acest text pur juridic și tipurile de relaţii pe care fiecare le avem de-a lungul timpului. Bineînţeles că, dacă n-aţi făcut-o deja, vă recomand să citiţi și Legea 182/2016, Legea 31/1990, OUG 44/2008, plus variante de legi speciale care acordă facilităţi în anumite condiţii. Așa, de curiozitate…

Cea mai frumoasă relaţie, după umila mea părere, prietenia, mi s-a părut similară cu Societatea în nume colectiv.

Având ca bază deplina încredere, cei care devin prieteni pun în comun ceea ce au mai de preţ, nu mă gândesc aici la ceva material neapărat, împart beneficiile, răspund nelimitat și solidar pentru obligaţiile pe care și le asumă.

Mă duc apoi către cuplul legalizat asemănător cu Societatea în comandită simplă. Cam la toate tipurile de societăţi/relaţii, încrederea e baza. De aici și greutatea reparării daunelor eventuale. Cumva, aici pare că unul e angajatul și altul angajatorul. Unul răspunde pentru tot, iar altul doar în limita investiţiei. Poate n-ar strica o revizie la text. Ar ajuta ambele laturi: și cea personală, și cea profesională.

Familia extinsă îmi îndreaptă pașii către o Societate pe acţiuni. Toţi membrii/acţionarii investesc, după posibilităţile fiecăruia, normal că au așteptări și de câștiguri. Cele mai multe sunt Societăţile cu răspundere limitată. Un fel de cuplu consensual. Aici mi se pare fascinantă formularea cu răspunderea pentru obligaţiile societăţii: în limita aportului. Anturajul fiecăruia dintre noi îl văd orientat către Societatea cooperativă (cooperativă meșteșugărească cu activităţile de serviciu, cea de consum când grupul merge la film de exemplu etc.).

Problema care se ridică e cea de capital social. Acum, na, mai sunt și relaţii unde membrii anturajului nu au cei 500 de lei în buzunar, suma minimă obligatorie. Toate sunt în văzul lumii și au societatea drept paravan.

Dacă în cazul unei firme apelăm la auditori externi pentru corecţia problemelor identificate, din punct de vedere al relaţiilor interumane, în loc să căutăm soluţii de optimizare în afară, vezi aici terapie profesională sau în cadrul familial, nu altceva, ascundem cu nonșalanţă gunoiul sub preș sau negăm existenţa prafului de pe mobilă.

Ne îndreptăm în pași vioi către investiţiile personale. Și acum să ne amplasăm pe noi la capitolul priorităţi. Cu familiile noastre și ceea ce ne e direct dat. Pe propria răspundere ne facem PFA, pentru propria persoană. Suntem dornici să investim în noi și folosim în principal ceea ce știm să facem.

Atitudinea relaţiilor noastre cu bunicii o văd creionată într-o Întreprindere individuală pe care aceștia și-o fac. Cam cum le-ar plăcea să ne angajeze pe noi, nepoţii, să-i sprijinim și cum sunt dispuși să plătească și preţul acestei contractări. Întreprinderea familială e relaţia noastră cu părinţii, bineînţeles cu patrimoniul de afectaţiune aferent. Toate tipurile de societăţi/relaţii implică investiţie, responsabilitate, obligaţii, câștiguri.

Pentru toate există început, sfârșit sau nesfârșit… depinde de cât de bine sunt gestionate. De cât de atent se uită oamenii pe bilanţuri și balanţe, cât de serios respectă regulile, ce fac dacă întrezăresc insolvenţa sau chiar falimentul, cum investesc profitul. Toată lumea vrea. Toată lumea poate. Frica apare la utilizarea cuvântului „trebuie“.

Dacă din punct de vedere al unei societăţi, chiar dacă „trebuie“ vine ca o secure, de la legiuitor zicere, el se implementează. Respectându-se chiar și deadline-ul. Dinspre partea relaţiilor interumane, „trebuie“ nu-l percepem ca pe o obligaţie pozitivă. Și atunci căutăm să-l întârziem sau chiar evităm. Balanţa și bilanţul unei relaţii le tratăm uneori cu un dolce far niente sau un fel de merge și așa, ca și cum ar fi normal ca un acţionariat dintr-o societate să accepte la nesfârșit lipsa de profit.

CITEȘTE ȘI Ce glumă bună!

Regulile fără termene sunt inutile, se știe deja, și cu toate astea le ignorăm lăsând ca în noi craterele să se adâncească, iar zgura să-și facă liniștită culcuș. Da, sigur, o să ziceţi, nu e în regulă să privim așa, în relaţii avem inima jucăușă, care are ponderea ei extrem de importantă.

Da, sigur, o să vă răspund, sunt de acord, o inimă sănătoasă iubește mai mult și o să pun accent pe cuvântul sănătate, iar voi o să înţelegeţi de ce.

Da, sunt de părere că așa cum analizăm atent situaţia financiară a unei societăţi, așa ar trebui să facem și cu relaţiile interumane, periodic. Căutând soluţii atunci când e cazul și punând punct când pierderile ajung să aibă cadenţa mersului mărșăluit. Iar frica, factorul care deseori ne întunecă judecata, de altfel cel mai mare obstacol, luaţi-o drept aliat. E ca umbra.

Oricât și oricând veţi încerca să o evitaţi, ea tot acolo este. Și așa „trebuie“ își poate face loc în viaţa noastră, iar relaţiile interumane au șanse să reintre pe profit. Altfel, procedura de insolvenţă voluntară este inerentă. Și cum concluzia logică a oricărui sfârșit este un nou început, „trebuie“ devine mai prietenos și ne ajută să vedem înainte cu curaj, nu înapoi cu mânie. Ca-n business!

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii