Talentul nu are o singură formă și nici un singur ritm. În rândurile care urmează o să descoperiți trei copii care își construiesc pasiunea prin muncă, curaj și perseverență, fie că vorbim despre teatru, karting sau muzică. Performanța lor începe din joacă și crește, pas cu pas, în direcția visurilor proprii.
Natalia Stanciu, actriță
Sunt copii care își caută drumul și copii care par să știe, de foarte devreme, cine sunt. Natalia Stanciu este unul dintre acei copii care nu au avut nevoie de mult timp pentru a-și descoperi vocația. Cu o naturalețe rară și o siguranță care surprinde, Natalia urcă pe scenă nu ca să demonstreze ceva, ci pentru că acolo se simte acasă. Iar povestea ei merită spusă chiar de ea.
„Mă numesc Natalia Stanciu și am 10 ani. Aveam doar 7 ani când le-am spus părinților că vreau să fac teatru. Nu știam ce urmează, dar știam sigur că vreau să fiu pe scenă. Așa am ajuns la cursurile de actorie de la Kids Art Theatre by Nouria Nouri, un loc unde am învățat că jocul poate deveni artă.
Îmi plăcea foarte mult să fac exercițiile de actorie și jocurile teatrale. De multe ori, profesorii mă dădeau exemplu colegilor mei, iar eu eram foarte mândră. La scurt timp, am urcat pe scenă pentru prima dată cu un monolog. Nu m-au speriat nici emoțiile, nici faptul că eram la început. Simțeam că pot face asta.
Au urmat multe concursuri și festivaluri, iar fiecare experiență m-a ajutat să am mai multă încredere în mine. Am câștigat premii importante, inclusiv Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei poezii, la categoria mea de vârstă, la Artistique Theatre Festival, la București. A fost un moment foarte special pentru mine.
Pot trece ușor de la roluri comice la cele dramatice, dar cel mai mult îmi place comedia. Mă simt liberă, pot să mă joc și să aduc bucurie oamenilor. Un rol care m-a făcut foarte fericită a fost Colette din sceneta „Gaițele” de Al. Kirițescu. Aplauzele publicului m-au făcut să înțeleg că sunt pe drumul meu.
Am participat la festivaluri pentru copii și am apărut și în emisiuni de televiziune. Nu mi-e teamă să-mi spun punctul de vedere, pentru că știu cine sunt și ce îmi doresc. Vreau să continui să fac teatru, să învăț, să cresc și să fiu, în continuare, copilul care urcă pe scenă cu inima deschisă.”
Olympus Unciuleanu, campion la karting
Olympus Unciuleanu iubește competiția, dar o și înțelege La doar 13 ani, vorbește despre karting electric, strategie și probleme tehnice, demonstrând că performanța adevărată se construiește. Povestea lui ne vorbește despre cum câștigi o competiție în care contează lupta cu fiecare secundă.
„Mă numesc Olympus Unciuleanu, am 13 ani și sunt pilot de karting electric. Din 2021 până în prezent am participat la patru sezoane competiționale complete, fiecare cu șase etape desfășurate în orașe precum București, Constanța, Râmnicu Vâlcea, Bacău, Crevedia și Ploiești. Unele dintre cele mai frumoase experiențe le-am trăit în cadrul cantonamentelor internaționale din Sicilia, iar Brolo, locul unde se află circuitul de eKarting și fabrica LenzoKart, este un loc în care mi-ar plăcea chiar să trăiesc.
Am concurat în Campionatul Național de Karting Electric la categoriile MicroWatt, MiniWatt și SuperMiniWatt. În 2024 am devenit Campion Național Absolut, atât la Slalom, cât și la Viteză, iar în 2025 am câștigat titlul de Campion Național la Slalom, obținând locul I la toate etapele, și Vicecampion Național la Viteză. Tot în 2024 am fost desemnat Pilotul Anului și am primit SuperCupa României la Karting Electric.
Deși îmi plac toate probele, Time Attack mă entuziasmează cel mai mult, iar Slalomul mă provoacă cel mai tare. Este proba care cere precizie, strategie și multă concentrare.
Învăț la o școală internațională, iar materia mea preferată este Humanities. Sunt pasionat de istorie alternativă, șah, jocuri de strategie și îmi doresc să devin game developer. Îmi admir antrenorii, Tina și Robert Drăgan, pentru stilul lor onest, iar anul acesta îmi propun să particip la Campionatul European din Germania și la Campionatul Mondial din Italia. Îmi place să duc lucrurile până la capăt — pe circuit și dincolo de el.”
Thomas Matei, pianist
Unii copii descoperă foarte devreme un limbaj care îi ajută să se exprime dincolo de cuvinte. Pentru Thomas Matei, acest limbaj este muzica clasică. La doar 9 ani, pianul nu este doar un instrument, ci un spațiu de concentrare și de emoție, în care energia copilăriei se transformă în sunet.
„Mă numesc Thomas Matei și am 9 ani. Sunt un copil ca toți ceilalți, dar am un mare noroc: sunt pe un drum frumos, drumul muzicii clasice.
Ca în multe povești despre vocație, totul a început devreme. Prima mea întâlnire cu pianul a fost la 5 ani și jumătate. Nu a fost dragoste la prima vedere. Pianul cere multă muncă, așa că este o iubire dulce-amară. Pe atunci eram foarte energic și cam împrăștiat. Mama s-a gândit că pianul m-ar putea ajuta să mă concentrez mai bine. Să-mi adun gândurile. Și să-mi folosesc energia pentru ceva frumos. Primul meu profesor a fost Robert Marton. Apoi am studiat cu Alexandru Tănase și Florentina Runceanu.
Adevărata aventură a început însă în clasa I, când am întâlnit-o pe profesoara mea de la Colegiul Național de Muzică „George Enescu“, Carmen Asfadurian. Cu ea trăiesc o călătorie intensă, ore în șir, în lumea lui Mozart, Debussy, Beethoven, Haydn, Schitte, Schumann, Kabalevcky, Jora, Händel, Ceaikovski, printre Sarabande, Sonatine și Sonate.
Am cântat în zeci de orașe. Am avut peste 100 de apariții pe scenă: concursuri, gale și recitaluri. De fiecare dată am avut emoții. Știu că premiile, trofeele, diplomele, bursele și aplauzele sunt importante. Și am primit din toate. Dar pentru mine, concursurile sunt mai ales un antrenament. Să cânt ca să pot transmite oamenilor emoția pe care compozitorul a vrut să o creeze.
Prin muzică pot atinge inimile oamenilor. Toate genurile muzicale sunt frumoase. Dar cred că anumite trăiri pot fi simțite doar prin muzica clasică. Visul meu este să o aduc mai aproape de oameni, prin clapele pianului.
Unul dintre cele mai frumoase momente a fost când am cântat la un concert caritabil. Se strângeau bani pentru taberele unor copii vulnerabili. Mi-am dorit foarte mult să reușească. Așa că am cântat cât de bine am putut.
Pentru mine, cei 4 ani de pian înseamnă să-mi descopăr curajul, să-mi fac prieteni, să învăț să rezist perioadelor solicitante, să apreciez echipa care mă sprijină și să mă bucur de o jucărie superbă: pianul mecanic.”
