Într-un moment în care inteligența artificială schimbă deja piața muncii, iar școala pare tot mai puțin conectată la realitatea în care cresc copiii, Andra Munteanu, cofondator și președinte Narada, vorbește despre nevoia unei redefiniri a succesului educațional.
De la infrastructura de bază din școli la programe de schimbare comportamentală construite pe științele comportamentale și cercetare sociologică, organizația Narada încearcă să mute discuția din zona notelor și a reformelor abstracte către competențe precum gândirea critică, autoreglarea și autodisciplina.
În acest interviu, Andra Munteanu explică de ce consideră că viitorul educației nu mai poate fi construit doar în jurul acumulării de informații, cum arată datele culese din cele 50 de școli epicentru Narada și de ce #GeneratiaZero este, dincolo de o campanie, o încercare de a schimba felul în care România înțelege pregătirea copiilor pentru viață.
- În aproape 6 ani de activitate, Narada a trecut de la intervenții în infrastructura fizică din școli cu probleme majore (toalete în curte, internet, renovări), în pandemie și post-pandemie, la intervenții comportamentale. Cum s-a petrecut această schimbare și de ce?
Cred că momentul de cotitură, cel care ne-a făcut să schimbăm direcția, a fost în noiembrie 2024, după primul tur al alegerilor prezidențiale. Atunci am stat și ne-am dat seama că indiferent câte școli am renova, câte clase am dota cu tehnologie, câte toalete am muta din fundul curții în interiorul școlii și așa mai departe, tot nu vom avea niciun impact asupra a ceea ce pregătește cu adevărat pentru viitor atâtea generații de elevi. Atunci am realizat că ai noștri copii au nevoie de gândire critică, au nevoie să învețe să-și recunoască și să-și gestioneze emoțiile, să știe cum să reacționeze, cum să învețe, cum să-și stabilească obiective și cum să se țină de ele, abilități care nu se predau în cadrul niciunei materii.
Ulterior, Ministerul Apărării a spus că lipsa gândirii critice reprezintă o problemă de siguranță națională. Așa că, oricât de liniară era misiunea noastră până atunci, ne-am asumat că e nevoie să schimbăm direcția. Așa că am început un program serios de cercetare în comunități, pentru a stabili care sunt nevoile și urgențele, apoi ne-am uitat la literatura de specialitate ce are la bază științele comportamentale și la studiile de caz documentate în alte țări. Cu toate aceste date am adus la masă psihologi, sociologi și experți în educație și am creat o metodologie de intervenție, o serie de programe menite să dezvolte gândirea critică, autoreglarea și autodisciplina.
- Ați măsurat metacompetențe în școli reale, cu copii de la nivelul întregii țări. Ce arată datele voastre despre starea reală a elevilor români în 2026, pe fondul crizelor din educație?
Nu putem spune că am măsurat la nivelul întregii țări. Ce ne-am propus noi a fost să ne alegem 50 de școli epicentru (folosim denumirea de la cutremure deoarece ne așteptăm ca impactul să se împrăștie apoi asemenea undelor de șoc către toate școlile din țară), atât din urbanul mare, cât și din urbanul mic, din mediul rural, din comunități înstărite, dar și comunități vulnerabile, cu copii olimpici, dar și copii ce trec prin mari provocări socio-economice, pentru a avea astfel contextul complet al învățământului din România. Anul trecut am implementat programele noastre doar în 28 dintre ele, urmând ca din toamnă să mergem în toate cele 50.
Ce am făcut a fost să măsurăm sociologic situația comportamentelor pe care ni le doream schimbate la momentul T0, adică înainte de implementarea programelor, apoi la finalul implementărilor și, ulterior după trei luni, pentru a vedea ce anume s-a păstrat din ce am obținut inițial. Datele ne-au arătat schimbări serioase. În 2025 am lucrat direct cu aproape 1.200 de elevi, 500 de părinți și 100 de profesori din 28 de școli, iar rezultatele ne-au confirmat că schimbarea e posibilă chiar și prin intervenții scurte: două treimi dintre părinți spun că relația cu copilul lor s-a îmbunătățit, iar profesorii de clasa a V-a au văzut relațiile dintre elevi întărindu-se de aproape trei ori după program. În ceea ce privește rezultatele intervenției la clasa a VIII-a au arătat că procrastinarea a scăzut și autonomia în învățare a crescut. Procentele nu au fost mari, însă s-au menținut și trei luni mai târziu, la evaluarea pe care au făcut-o experți în educație din afara organizației.
- Raportul Anthropic publicat în 2026, bazat pe peste un milion de conversații între studenți și AI, arată că inteligența artificială preia tot mai des funcții cognitive în locul elevilor, iar joburile entry level pe piața muncii devin din ce in ce mai greu accesibile celor care nu dezvoltat aceste competențe. Ce schimbări ar trebui făcute în școli astfel încât copiii să fie pregătiți să se adapteze la un viitor pe care nu îl cunoaștem?
Să știi că ne-am întrebat adeseori: „Care e scopul nostru?”. Și am reușit să articulăm astfel: Scopul este să cucerim pentru România dreptul de a defini și măsura o nouă categorie de succes educațional și să contribuim la modernizarea modului în care România înțelege succesul educațional, nu prin notele pe care le obține un elev, ci prin capacitatea lui de a deveni un om pregătit pentru un viitor pe care nu îl putem vedea complet.
Cu alte cuvinte, nu știm cum va arăta piața muncii peste 10-15 ani, nu știm nici dacă peste 10 ani vom mai avea Evaluare Națională sau Bacalaureat. Deja de azi orice informație se află la un click distanță, fie pe internet, fie cu ajutorul unui AI. Și atunci, ce ne rămâne? Soluția pe care o vedem noi la Narada, dar nu numai noi, să știi, pentru că multe alte state dezvoltate au implementat-o deja, este introducerea în curricula națională a acestor metacompetențe.
- Copiii au nevoie să dezvolte, deci, abilități prin care să poată lua decizii, prin care gândirea critică. Ce lipsește acum din educația formală și din cursuri pentru ca ei să aibă aceste competențe?
Sunt foarte puține spații în școala de azi în care elevii sunt încurajați să-și spună părerea, să spună ce gândesc. În continuare greșeala se subliniază cu roșu și e încurajată memorarea informațiilor, dincolo de analiza lor.
Cred că ceea ce lipsește azi este spațiul în care elevii pot greși fără consecințe. Școala în continuare recompensează răspunsul corect, nu o întrebare bună care deschide o discuție interesantă.
Important de menționat este ca în curricula actuală de dirigenție, gândirea critică este unul dintre obiective, însă dacă e să vorbim despre ce lipsește, ei bine, lipsește pregătirea profesorilor. Nimeni nu i-a format să poată avea abilitatea de a preda gândire critică și nimeni nu a găsit o modalitate prin care acest obiectiv să fie urmărit și măsurat.
- De aici pornește și #GeneratiaZero, care e descrisă ca mișcare culturală, nu ca o campanie. Ce înseamnă concret acest demers și cum va schimba perspectiva asupra educației?
Concret, ne dorim ca acest demers să adune împreună persoanele care înțeleg că educația trebuie să fie o prioritatea pe agenda tuturor, chiar dacă nu sună neapărat ca o urgență în viziunea multora. Dacă nu doare, nu cere de mâncare și nu strigă imediat, adică efectele neimplicării noastre în educație se văd în timp, oamenii au tendința de a nu prioritiza eforturile în această direcție.
Acesta este motivul pentru care ne uităm la părinți. Părinții, în special cei născuți în generația anilor 1980, cei care au învățat cu dicționare, enciclopedii și note de subsol și care au avut capacitatea să treacă de la analog la digital într-un timp foarte scurt, fiind nevoiți să se adapteze imediat. Acești părinți azi își cresc copiii născuți în plin progres tehnologic, copiii pentru care internetul și AI-ul sunt companioni zilnici, pentru care algoritmii decid deja ce urmează să vadă sau să cumpere, de exemplu.
Ne dorim să-i strângem pe toți aceștia, toți cei care realizează prin ochii propriilor copii că sistemul actual de educație nu are toate pârghiile și resursele pentru a pregăti adulți pregătiți să navigheze acest viitor impredictibil, ce ne așteaptă pe toți.
- Care este obiectivul final al acestei mișcări și cum va fi implementată la nivel de școli?
Obiectivul nostru e ca până la toamnă să strângem o comunitate de părinți suficient de mare cât să putem măsura împreună unde suntem, ca țară, la capitolul gândire critică, autoreglare și autodisciplină, atât în comunitățile lor, cât și la nivel național.
- Care sunt schimbările concrete pe care #GeneratiaZero le vizează?
Cred că fiind suficient de mulți, toți cei care semnează pentru a fi parte din # #GeneratiaZero pot avea o voce. Până la urmă, obiectivul nostru, al tuturor, nu e ceva ce nu s-a mai văzut, dimpotrivă. E unul pe care multe țări dezvoltate l-au aplicat cu succes, iar aici vedem o curriculă educațională special gândită care integrează tocmai aceste soft skills, aceste abilități ce nu se predau în cadrul niciunei materii, dar care sunt esențiale pentru dezvoltarea sănătoasă a indivizilor.
Scopul este să cucerim pentru România dreptul de a defini și măsura o nouă categorie de succes educațional și să contribuim la modernizarea modului în care România înțelege succesul educațional, nu prin notele pe care le obține un elev, ci prin capacitatea lui de a deveni un om pregătit pentru un viitor pe care nu îl putem vedea complet.
- Ați crescut o perioadă la bunici, la sat, cu lipsuri. Există un moment din copilărie în care v-ați simțit exact ca un copil din școlile în care interveniți azi? Ce ați fi avut nevoie atunci și nu a existat?
Am crescut o perioadă la bunici, cu lipsuri. Moment din copilărie în care m-am simțit ca un copil din școlile în care intervenim astăzi. Ce am avut nevoie și nu a existat? Uite, îmi vin în minte anii pe care i-am petrecut la bunici și toate vacanțele de vară. Și îmi amintesc perfect când mă întorceam la școală în septembrie și că mi se părea că eu miros altfel față de alți copii. Aveam gândul ăsta în minte că m-am întors la oraș și simțeam toate mirosurile, în special mirosul de pâine, de franzelă albă. Era foarte dominant pentru mine și mi se părea că toată lumea miroase frumos, mirosea a orășan. Mă temeam că eu nu, și că o să-și dea seama că eu nu sunt ca ei și că nu o să pot să mă integrez la școală.
Și cred că asta mi-a lipsit, apropo de Social Emotional Learning și de lucrurile pe care le facem noi acum în programul cu Start Bun în clasa a V-a. Și, tot apropo de Start Bun, mai am o amintire, dar care nu-i din clasa a V-a, ci din clasa I, când mama încerca foarte mult să mă dea la cea mai bună școală de stat din oraș. Și, în fine, n-a fost tocmai simplu. La începutul școlii m-a dus la careu și m-a pus acolo lângă copiii de la o anumită clasă și mi-a zis să stau acolo până când reușește ea să rezolve. Învățătoarea mea, peste ani, mi-a povestit că s-a uitat la mine și a zis: „Uite, încă o țigăncușă. Fix asta era ce aveam nevoie, că oricum aveam o clasă prea mare, un număr prea mare de copii.” Peste ani, tot ea mi-a povestit – nu mi-a spus niciodată la momentul respectiv – cât de mult a regretat gândul ăla. Probabil eu am simțit cumva, în suflet. Toți copiii simt lucrurile astea. Și, ulterior, am luat premiul întâi, eram cea mai bună din clasă, mergeam la toate concursurile școlare.
Ea chiar a fost o învățătoare extraordinară pentru mine. În clasa a patra, când mi-am rupt mâna și am avut tot trunchiul în ghips, venea acasă să mă ajute să recuperez lecțiile. Fără niciun cost, că oricum părinții mei nu și-ar fi permis asta.
Și, uite, iarăși ce a lipsit a fost ideea asta de cum creezi o clasă, un grup de elevi în care toți se simt integrați, acceptați și în siguranță emoțională.
- Ce anume de atunci v-a inspirat să creați Narada și campaniile de astăzi?
Aș spune: povești cum e cea cu învățătoarea mea, dar și povestea dirigintelui meu din clasa a V-a, Gheorghe Capșa, care a fost un om absolut remarcabil și cu mintea mult înaintea vremurilor sale. Fiindcă vorbim totuși de Vasluiul anilor ’90-2000, în care el a avut inspirația să vorbească cu directorul școlii să îmi permită să lipsesc de la unele obiecte secundare din curriculum, astfel încât să pot face performanță la cele care îmi plac, să ajung la Olimpiada Națională, să fac lucruri de genul ăsta.
Și cred că modul ăsta de a pune problema înseamnă, dacă vrei, învățare personalizată. Dar mai înseamnă și altceva: puterea de a vedea potențialul unui copil. Pentru că fiecare copil are un potențial, întrebarea e să-l identifici în ce punct anume. Și asta e, practic, ce m-a inspirat, dorința asta de a sprijini profesorii și, prin ei, toți copiii, să ajungă să aibă un domnul Trandafir al lor.
- Dacă mâine un ministru al educației v-ar da acces complet la curricula națională pentru o singură schimbare structurală, ce ați alege?
Dacă mâine un ministru al educației mi-ar da acces complet la Curriculumul Național pentru o singură schimbare structurală, răspunsul e clar: aș face din metacompetențe o categorie de succes educațional.
Metacompetențele sunt foarte populare acum, verbal vorbind, în toată literatura internațională, dar nu beneficiază încă de atenția cuvenită în sistem. Ei bine, le-aș ridica la rangul la care merită să fie ridicate. La final de trimestru, m-aș uita în școlile de stat la cum au evoluat aceste metacompetențe la fiecare copil. Aș introduce testarea prin instrumente, cum e indexul pe care noi îl construim, și aș da rapoarte părinților, o dată pe trimestru, despre evoluția lor. Le-aș pune, practic, cel puțin la același nivel cu notele la materii, dacă nu chiar mai sus, pentru că uneori pot să fie mai importante și să merite mai multă atenție, atât din partea dascălului, cât și din partea părintelui.
