„No risk, no magic” e mottoul site-ului tău. Cum se regăsește el în viața ta, care sunt sau au fost riscurile, unde e magia?
Mottoul ăsta a început cu o glumă. Mă chinuiam să pun site-ul ăsta pe picioare, aveam niște decizii profesionale complicate de luat și, într-un moment de exasperare, m-am căinat (retoric, credeam eu) cu o întrebare care mă cam rodea pe dinăuntru: „Ce știu eu să fac cel mai bine?” Fetița mea, care se juca pe covor, mi-a răspuns imperturbabil, fără să se întrerupă din ce construia ea acolo din Lego, ca și cum era un lucru de la sine înțeles: „Magie”. Chiar magie nu fac, dar ego-ul meu a vibrat un pic, probabil, suficient cât să îmi asum niște riscuri care să țină în viață un ceva nenumit. Toate lucrurile care implică libertate, în zilele noastre, că e vorba de libertate de creație, de opinie, de veto, uneori, implică riscuri. Te fac incomod. În cultura noastră instituțională, docilitatea e, în (prea) multe organizații, cheia succesului profesional. Un bun executant, care nu contestă, nu pune întrebări, nu se foiește în bancă, e un individ valoros. Oricum, mai valoros ca unul care livrează, poate, mai mult, dar face excese de sinceritate, vine mereu cu câte o idee, are oroare de rutină, vânează provocarea. Eu nu am talentul ăsta – „Vai, era să aveți o scamă”. Așa că… am riscat.
Cum te împaci cu scrisul on-line? Ce preferi, virtualul sau tipăritura? Ai un blog, un website; scrii cu ușurință pentru on-line sau ți-e mai drag gândul că textul pe care îl scrii va fi tipărit?
Am ajuns la concluzia că scriu cum e nevoie. Sunt puține lucruri care să îmi placă mai mult. Când pot să scriu, când mă cheamă subiectul, mă interesează prea puțin suportul. Ce-mi place, cu adevărat, e procesul. Ideea care capătă formă. Îmi plac alegerile pe care le implică forma asta și tot ce stă în spatele lor. Am citit cândva, acum mai mult timp, o conversație savuroasă între Umberto Eco și Jean Claude Carrière care pleca exact de la ideea asta – că e papirus, perete de grotă sau ultima variantă de document Office, mecanismul e același. Cineva ficționalizează pentru un număr mai mare de oameni. Asta e ceea ce rezistă în timp. Exact așa cred și eu despre scris. E o formă de spectacol. De cunoaștere. De libertate, în cele din urmă, indiferent de tehnologie.
Ești scriitoare, jurnalistă, mamă, soție, gospodină – știm asta din scrisul tău. Cum împaci toate astea, cum le „acomodezi”? Ce ești mai mult, ce ești mai puțin? Ce sau cum ai vrea să fii?
Nu le împac, le… trăiesc . În unele zile, scriu mai bine și gătesc mai prost, în altele, bifez un deadline important și sunt obosită ca o rufă stoarsă, seara, când campăm pe canapea, cu Netflixul în față, și în altele suntem noi trei și ne bucurăm unii de alții, de faptul că ne-am găsit pe lume și că avem o șansă reală să fim fericiți. Știu că nu am cum să ies pe plus cu toate, dar m-am împăcat cu ideea asta – că uneori arzi mâncarea, alteori prăjești un text și alteori te cerți fix cu oamenii la care ții mai mult din prostii pe care le uiți, pentru că nu sunt importante. Nu vreau să fiu nici soția perfectă, nici angajatul anului, nici mama ideală… Aș vrea să mă bucur și să-i bucur pe cei din jur, atât cât îmi stă în putință.
Ce înseamnă să fii scriitoare în România? Trăiești viața unui scriitor, așa cum ți-ai închipuit-o la 15-16-17-18 ani? Mai e posibilă azi acea latură romantico-boemă a vieții de scriitor?
Uite, asta e o întrebare foarte grea. Eu am scris trei cărți, din care două aproape că nu mai sunt pe piață. Nu știu pe nimeni care să trăiască din scris – chiar nu știu. Așa că scriitor în România cred că e cineva care face asta noaptea sau, oricum, „după program”. Nu e cu prea mult romantism, e doar cu multă cafea și, în timp, cu înțelepciunea de a înțelege că în spatele duratei de viață a unei cărți stau rațiuni financiare și de promovare care nu au nicio legătură cu cartea în sine, cu tine, cu nimic altceva. Cred că după ce internalizezi realitățile astea mici și cam tristuțe, care țin de lumea noastră mică și ea, și contorsionată de multe fragilități, devii, cumva, mai liber. Pe mine mă interesează minimal spre deloc tirajele, banii, cronicile și restul harnașamentului editorial. O vreme am suferit când cineva m-a tras de urechi într-o cronică fiindcă „nu dezvoltam personajele în perechi” sau când altcineva a luat un episod ficțional și a concluzionat, pe baza lui, ce fel de mamă sunt. Acum mi-a trecut. Lucrurile sunt pe cât de meschine, pe atât de irelevante și, câteodată, de rizibile, în absurdul lor inocent și asumat. Cred că scrisul e una dintre cele mai grozave forme de călătorie în interiorul minții tale. Plăcerea de a imagina o poveste, un personaj, un gest, o stare, o replică e una dintre cele mai frumoase forme de răsfăț intelectual din câte există pe lume. Uneori îmi scriu oameni care fac și ei călătoria asta, într-un volum de-al meu, și găsesc ceva din ei pe drum. Ceva care era pierdut. Sau despre care nu știau că există. Cred că asta înseamnă, de fapt, să fii scriitor. Oriunde, nu doar în România.
E vreun scriitor a cărui viață ți-ai dori să o trăiești? Și pe care scriitori îi admiri și de ce?
Admir mulți scriitori, de la Shakespeare la Virginia Woolf și de la Toni Morrison la Aravind Adiga. Îi ador pe Rushdie, Arundhati Roy, David Grossman, Donna Tartt… E o listă lungă. Principalul criteriu e acel talent în stare pură, sclipirea, vocea distinctă pe care o au fiecare dintre ei într-o mare de pepiniere scriitoricești alimentate de dogma creative writing (scrisul după rețetă, practicat și în unele redacții, e o chestiune care, din punctul meu de vedere, se tratează doar cu antihistaminice). De trăit însă, nu aș vrea să trăiesc decât viața unui scriitor full time. Îmi imaginez că e chinuitoare și superbă. Mai ales superbă.
Hai să vorbim puțin despre ultimul an. Ai lucrat multă vreme în radio. Sunt convins că a existat o perioadă frumoasă acolo, apoi ai ajuns la burn out – ai și scris-o într-unul dintre articolele pentru noi. Cum vezi azi etapa radio, ce lecții ar fi de învățat, ce a fost plăcut și ce nu?
Într-un fel, și acum fac cam același lucru. Lucrez în fața unui microfon, iau interviuri, moderez evenimente, țin ateliere și așa mai departe. Ce fac eu nu s-a schimbat mult și cei 19 ani de radio m-au învățat o serie de lucruri – de la cum să îți folosești vocea la cum să gestionezi o conversație într-o durată fixă de timp și de la viteza de reacție la naturalețea ei într-un mediu care te taxează, de fiecare dată, dacă ești artificial, dacă ești nepregătit, dacă rulezi clișee și nu produci nimic original, nimic din capul tău. Poate că aici e cheia. Și frumusețea, în același timp. Eu cred că asta e o meserie în care însemni ceva dacă ai ceva de spus. Ceva care să conteze. Despărțirea mea nu a fost de radio, ci de locul unde am făcut eu radio, iar dezamăgirile mele sunt legate de oameni, nu de meserie. Asta e partea neplăcută, dacă vrei. Previzibilă, dacă mă uit acum în urmă, dar dezamăgitoare, în esența ei. Etapa radio a fost lungă, intensă și, am crezut eu, definitorie. Se pare că definitorie era, în fapt, relația mea cu vorbitul public. Am un podcast de care mă ocup când și când, mai rar decât aș vrea, dar e un exercițiu bun, deocamdată. Mai departe nu știu dacă o să mai fac radio în altă parte sau nu, dar recunosc că, la ora actuală, e ultima dintre grijile mele.
În ultimii ani, apropo de scris și de perspectivele sale, îmi tot vine în minte un banc cu o tânără eschimosă care se satură de frigul din Alaska și pleacă în țările calde. Acolo are nevoie de un job ca să se întrețină. Și merge la un restaurant să caute de lucru. „Știi să gătești?”, o întreabă patronul. „Nu. La noi acasă, mama făcea asta.” „Știi să speli vasele?” „Nu. La noi acasă, sora mea mai mică făcea asta.” „Știi să faci curățenie?” „Nu, sora mea mai mare făcea asta.” „Dar ce știi să faci?” „Să mulg renii.” Uneori, mi se pare că nu va mai fi nevoie să știm să citim și să scriem, va fi suficient să putem recunoaște și reproduce niște simboluri – în genul semnelor de circulație.
Scrisul nu ține de foame. Nu a ținut vreodată. În artă, în general, a fost mereu nevoie de mecena și de comanditari, de burse de creație și alte asemenea strategii care ne arată că din nimic care ține de fabulatoriu nu se trăiește bine. Dar necazul e că nu se trăiește bine nici fără, nu crezi? Marii supraviețuitori ai lagărelor, ai închisorilor vorbesc adesea despre cărți memorate, despre poeme recitate la nesfârșit, ca să nu înnebunească… Am stat recent de vorbă cu un inginer aerospațial care vedea în călătorie și în progresul tehnologic motorul supraviețuirii noastre ca specie. I-am dat dreptate. În același timp, eu cred că abilitatea noastră de a desluși, indiferent de necazuri, dârele de poezie existențială ne-a rafinat, ca specie. Ne-a făcut să fim cine suntem. Nu cred că lucrurile astea vor dispărea. Sau poate că nu vreau, încă, să cred.
Ești atehnică sau ești prietenă cu tehnologia? Conduci, ai carnet de șofer? Schimbi un bec?
Sunt pe la mijloc. Nu conduc, dar în fiecare an spun că ăsta e ultimul an în care nu conduc – promit să dau de veste dacă reușesc să-mi iau carnetul înainte să mor . Nimeresc o șurubelniță în cruce într-o ladă de scule, montez chestii simple după un plan, umblu la tabloul electric dacă e musai, cu șanse consistente de a rămâne în viață. Răcnesc disperată după ajutor când cade netul și plâng, uneori în hohote, dacă sughiță mașina de spălat. Becuri schimbă soțul meu, Marius, by default, dar, dacă el nu e acasă, sunt două posibilități: fie reușesc, fie umplu casa de lumânări parfumate, găsesc o lanternă, un proiector, ceva. Bosumflată pe întuneric nu stau.
Cum te-a schimbat pandemia? Cum s-a schimbat viața ta profesională și personală în ultimul an? Ce schimbări ai remarcat la cei din jur, în lume?
Am pierdut pe cineva. Schimbare mai mare nu există. Am schimbat trei servicii. A trebuit să mă readaptez continuu la ceva, la altceva, un an de zile. Încă nu-mi vine să cred cât de mare e apetitul oamenilor de a face rău. Dezumanizarea din timpul pandemiei, deși predictibilă și comună, de altfel, tuturor etapelor istorice similare, mi s-a părut de un grotesc fără margini. Homo homini lupus. Asta e o lege cu care nu mă pot obișnui.
Care este primul lucru pe care îl vei face când pandemia se va fi sfârșit?
Încerc să nu mă gândesc la asta. Mintea mea a făcut atât de multe planuri, că o să-mi ia o viață să le duc la bun sfârșit. Pot să-ți spun însă ce n-o să fac. N-o să mai amân nimic niciodată. Nicio bucurie măruntă, nicio ambiție mai mare. N-o să mai las pe mâine. O să mă bucur de azi. Cât de mult o să pot eu.
