Undeva pe la începutul anului 2015, mă întâlneam pentru prima dată cu Chris Simion-Mercurian, într-o cafenea din spatele bulevardului Magheru.
Am lungit câteva cafele și o limonadă într-un tezaur cu pereții plini de povești. Tocmai își lansase cartea „40 de zile”. Mi-a luat ceva timp până să-mi fac curaj și să-i spun că mi-ar plăcea foarte mult să văd ce înseamnă regie, înainte de spectacol. „Ce face un regizor artistic?” a sunat ca un ecou din cel mai adânc eu. „Păi… vino să vezi!” Și-am fost. Și m-am bucurat. De-atunci, m-am tot intersectat cu Chris pe la diverse festivaluri de teatru, am admirat de la distanță sau m-am lăsat absorbită în scaun, la vreun spectacol a cărui regie știam că a semnat-o ea.
Chris se definește astăzi prin câteva verbe: a învinge, a crede, a acționa. Toate determinate de pasiune. Și, dacă stai cel puțin o oră în preajma ei, devine evident: e un om al acțiunii. Ne-am întâlnit într-o dimineață și, între răspunsuri, Chris mai dădea un telefon, mai răspundea unei cereri, mai rezolva o problemă. În principiu, pentru Grivița 53.
Care dintre noi
Chris iubește viața, cu toate ale ei, cu tot ce conține ea. Și mai este și de un firesc extraterestru. Am avut impresia aceasta la prima întâlnire și de-atunci de fiecare dată când ne-am văzut.
Anul acesta, a lansat un album foto-text, un „album pe post de medicament”, cum spune ea. Fotografiile prietenei ei bune, Cătălina Flămînzeanu, și textele lui Chris, din perioada chimioterapiei. „Am vrut să îi ajut și pe alții să nu mai vadă cancerul ca pe o nenorocire. Pentru mine a fost un dar. Nu e un album despre boală și suferință. Este un album despre iubire și iertare. Și nu e dedicat exclusiv celor care trec direct prin acest diagnostic. Este dedicat tuturor celor care întâmpină o situație-limită, fie ca jucător, fie în rolul de însoțitor. Cancerul este doar o situație extremă. Sunt și altele. Și ele ne definesc. Iar eu vreau să dau curaj.”
Într-o zi obișnuită, numai a ei, Chris e liberă. Nu e corporatistă, nu are un orar fix, își permite luxul propriului program. „Îmi permit acest lux. Asta înseamnă că am mult timp numai al meu, pe care nu îl pierd, îl investesc, îl trăiesc cu calitate. Îmi place să petrec mult din acest timp cu Tiberiu, jumătatea mea. Avem atâtea de recuperat, am trăit în șase ani de când suntem împreună cât într-o viață întreagă. Ne place să stăm împreună, ne potrivim în majoritatea alegerilor esențiale. Încerc să mai stau și cu mama, căci are o vârstă și nu o să mă bucur de ea la infinit. Și încerc să ajung cât de des pot la duhovnicul meu care e în munți.”
Chris respiră activitate. Pentru anul viitor are planuri ambițioase: să deschidă șantierul la Grivița 53, să mai facă cel puțin două spectacole noi, să publice un roman, să călătorească și să descopere alături de soțul ei, Tiberiu, locuri noi.
Între timp, Chris lucrează la un roman, continuarea foto-albumului, care va cuprinde toată experiența prin care a trecut. Romanul se va numi la fel ca albumul „Care dintre noi”, iar Chris îmi mărturisește că încearcă să îl termine cât mai repede pentru că și-a dat seama câtă nevoie este de această carte. „Am abordat experiența cancerului dintr-o perspectivă luminoasă, cu umor. Nu am lăsat durerea să mă copleșească. Mi-am văzut de viață, cu tot delirul tratamentului și le-am cerut normalitate celor din jur. Nu mi-a fost frică, nu m-am panicat, nu m-am întrebat de ce mie, nu am învinovățit pe nimeni. Am luat povestea exact cum a venit și nu mi-am pierdut timpul cu lamentații sau judecăți inutile. Am văzut numai partea plină a paharului, chiar și când paharul era gol. M-am rugat mult, am crezut că mi-e necesar, că nu e degeaba și a fost mai ușor. Nu ne dă Dumnezeu mai mult decât putem duce.”
Grivița 53
Primul teatru independent din România construit de la zero, Grivița 53, îi este lui Chris obiectiv și motiv de nesomn. A vândut casa bunicii pentru a cumpăra terenul și a începe un proiect cum nu s-a mai făcut în București de peste 70 de ani. „Am făcut o pauză de un an pentru că, deși am fost activă în perioada tratamentului și am făcut trei spectacole și am scos albumul, Grivița 53 era un proiect mult prea complex. Nu l-am abandonat în acest an, l-am pus doar în așteptare. Acum am dat oficial drumul campaniei VINDEM CĂRĂMIZI PENTRU GRIVIȚA 53. Anul trecut am inițiat campania, în aprilie și până în octombrie, când am aflat diagnosticul, am reușit să strângem 20% din suma necesară construcției. Enorm… vorbim de câteva luni! Nici măcar nu am apucat să anunțăm public că proiectul a câștigat unul dintre cele șapte premii la competiția LafargeHolcim Awards, cel mai important concurs de arhitectură sustenabilă din Europa. Au fost 5.003 proiecte înscrise și prima dată când România a câștigat un premiu. Pe 28 septembrie anul trecut ne bucuram la Gală, iar pe 1 octombrie am aflat de tumoare. Și s-au schimbat prioritățile. Au existat trei momente-cheie în viața mea de până acum în care a trebuit să rezolv o situație-limită și am fost nevoită să vând ceva. Am început cu mărțișoare în Piața Amzei, pe când aveam 12 ani. Mărțișoare făcute din florile uscate ale mamei, găsite prin casă. Apoi au urmat clătitele în fața blocului unde locuiam, pe Magheru, când aveam 14 ani. A treia oară, cărțile mele din liceu, pe plajă, la 19 ani, ca să am cu ce să supraviețuiesc în vacanță la mare. Acum, la 40 de ani, vând cărămizi pentru a împlini un vis care nu e doar al meu. E al tuturor celor care vor să fie un exemplu, care vor să lase ceva în urma lor și care sunt definiți de fapte, nu de vorbe. Suntem ceea ce facem. Și o să ne iasă pentru că suntem mulți cei care credem în to build or not to be.”
În noiembrie, Chris mai are parte de o premieră: își face debutul ca actriță în piesa „Cu ce vă servesc?”, scrisă de Pascal Bruckner. Rolul, spune Chris, e un accident.
„Nu se va repeta. Sergiu Nicolaescu e unul singur. Maia Morgenstern este autoarea ideii. Colega de scenă Rodica Mandache a susținut-o din plin. Eu am zis «da» în glumă, iar când mi-am dat seama a fost prea târziu, eram deja pe afiș. Ca joacă e bine-venită. Întâlnirea noastră e o mare bucurie. Textul este publicat de Editura Trei și este scris de Pascal Bruckner special pentru Grivița 53. Maia joacă un client nehotărât, Rodica joacă un chelner bulimic în idei, iar eu apar la final, în rolul lui Dumnezeu. Regia îmi aparține. Deci o să mă înjur eu pe mine. Pe 21/22 jucăm la Teatrul Metropolis, sala Gloria. Ulterior vom anunța teatrele care ne vor găzdui pe www.grivita53.ro. Iar până va fi gata Grivița 53 jucăm la prieteni.”
Lucrează cu Pascal Brukner de 21 de ani, el fiind și președintele onorific al proiectului Grivița 53. „Am montat și alți autori. De exemplu, după proza lui Eric Emanuell Schmitt am făcut trei specatcole: «Oscar și Tanti Roz», la Bulandra, și «Domnul Ibrahim și florile Coranului» și «Copilul lui Noe», pe scena Metropolis. Cel din urmă a avut premiera în FNT, în prezența autorului, chiar luna trecută. De Pascal, am montat «Copilul divin», «Hoții de frumusețe», «Paradoxul iubirii», «Crăciunul președintelui». Pascal este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani și prima personalitate de talia lui care a avut încredere și mi-a susținut toate proiectele în care l-am invitat.”
Ce spune Pascal Brukner despre Chris? „Am întâlnit-o pe Chris Simion în 1999. Era pe atunci foarte tânără, cu ochi mari albaștri și chip surâzător. Am simțit de la bun început în ea o energie care m-a surprins. Se arată entuziastă, dinamică, vorbea repede și mult, mereu grăbită, avidă de a obține asentimentul interlocutorilor. Știa tot, citise tot, voia să adapteze tot. Avea ambiții nemăsurate pentru cei 20 de ani ai ei și m-am surprins într-un prim moment privind-o cu scepticism, îndoindu-mă că va putea duce la bun sfârșit toate proiectele la care visa. Exact așa cum te îndoiești de un medic foarte tânăr, de vârsta copiilor tăi, că ar putea să-ți pună un diagnostic corect și să îți vindece răul. Chiar dacă acel medic a terminat cu 10 facultatea, există o reținere legată de vârsta lui. Așa era și cu Chris. M-am înșelat, evident. Nu numai pentru că a fost mereu la înălțime în proiectele pe care le-am făcut, dar și pentru că a realizat lucruri incredibile pentru o femeie de vârsta ei.”
Când am ieșit din blocul de pe Magheru, unde ne-am întâlnit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr cartea lui Bruckner. În parcul din fața Teatrului Național, pentru câteva secunde înainte să o deschid, mi-au apărut în minte primele cuvinte scrise de Chris în albumul foto: „Viața pare că e o sumă de experiențe neprevăzute. Ne facem foarte multe calcule pentru viitor și, într-o secundă, prezentul anulează tot”. Mulțumesc, Chris!