M-au fascinat hainele cu dantelă, evantaiele, umbreluțele, sticluțele cu parfumuri, oglinzile, pălăriile – fiecare parcă era o bijuterie. Mi-am imaginat cum relaționau oamenii, cum se plimbau, cum aveau grijă de ei înșiși, ce conta pentru ei. Cu atâta eleganță și cochetărie bănuiesc că și calitatea interacțiunilor era pe măsură.
Mă tot gândesc la acest aspect și la cum ne comportăm în prezent. Zeitgeist-ul prezentului este, dacă ne uităm la televizor, unul destul de negativ, agresiv, presărat cu ură, aroganță, multe greșeli gramaticale, forme fără fond, chibiți.
Îmi povestea un amic că are un băiat care ezită când să pună un „i” și când doi „i” la unele cuvinte, și nu știe cum să îl ajute. Nu mă miră că un copil, o ființă în formare, este confuz. Când la posturile serioase de TV vezi zilnic că scriu greșit, când în social media oamenii nu știu dacă „s-au dus la mare” ori „sau dus la munte”, „ați rezolvat tot” sau „a-ți rezolvat”, e de înțeles că începem să avem dubii.
Mai mult de atât, dacă îți expui un punct de vedere în social media, riști să fii „gratulat” cu tot felul de cuvinte, injurii pe care hârtia nu le-ar suporta (sau așa am învățat eu în școală) decât dacă ești Ion Creangă sau un alt mare scriitor (ceea ce nu e cazul pentru majoritatea de pe aceste platforme sociale).
Prin urmare, mă întreb, asemenea poetului François Villon, „Ou sont les neiges d’antan?” (Unde sunt zăpezile de altădată?); unde sunt vremurile în care exista o eleganță nu doar vestimentară, ci și o eleganță a relațiilor, a modului de interacțiune, în care ne alegeam cu grijă cuvintele?
În numele rapidității, al lipsei timpului, am ajuns să „ne dăm seen” unii altora, să răspundem unui mesaj pe whatsapp după o zi sau mai mult, să uitam de cei care ne-au fost alături când ne era greu, să nu ne mai pese de nimic și de nimeni, să defilăm prin lume cu partea noastră întunecată, ca și cum am face un titlu de glorie din grobianism, vulgaritate, impolitețe, ură.
De fapt, cum ar fi să nu fim la război cu lumea, să nu vedem dușmani, adversari peste tot, să ascultăm ca să înțelegem, să îi integrăm pe ceilalți, nu să îi dominăm, să acceptăm alte perspective, în loc să-l reducem la tăcere pe celălalt prin etichete inadecvate unei conversații.
În Odiseea, Ulise este legat de un catarg, pe barca sa; în jur, sirenele încearcă să îl seducă cu tot felul de tentații, promisiuni deșarte, însă el rezistă cu putere.
În fiecare zi, putem să ne întrebăm cui dăm atenție, de cine și de ce ascultăm: de vocea internă care sădește frică, neîncredere, ură, care ne trage în jos, de „sirenele” cotidiene care ne atrag într-un joc al urii, dezbinării, neîncrederii, competiției nejustificate?
Sau ascultăm de vocea noastră bună, de lumină, presărată cu iubire, grijă, empatie, compasiune, încredere, generozitate, altruism, eleganță.
Kirkegaard spune că Adam și Eva erau inocenți pentru că nu aveau împotriva cui să lupte. Nu înseamnă că oamenii trebuie să devină amorfi, ci, mai degrabă, că e bine să fim atenți la pericolul de a ne pierde vremea luptând împotriva unor inamici imaginari. Vedem acest aspect în relațiile interpersonale din social media, din companii, din viața privată.
Oamenii uită ce i-a adus împreună, pentru ce sunt acolo și ajung să concureze unul cu celălalt, să se atace, să își vorbească neadecvat, să fie duali în abordare. Sigur, în companii, contează cultura organizației, contează tonul pe care îl stabilește liderul acesteia, așa cum, la un concert, contează ritmul pe care îl impune dirijorul. Aceeași simfonie poate suna diferit în interpretarea unor dirijori precum Mutti, Karajan, Celibidache, Kleiber sau Bernstein. Aceeași companie poate arăta diferit sub diverși lideri. Însă nu ei sunt totul. Orchestra este și ea importantă. Fiecare instrument își joacă rolul excepțional, moderat sau inadecvat (mai rar, sper). Oamenii din echipă au și ei un cuvânt de spus, dacă își asumă rolul și îl interpretează, se manifestă în consecință. Meritele pentru reușită sunt pentru fiecare individ în parte, la fel și când rezultatul e sub așteptări.
Cum ar fi să ne repoziționăm modul în care vedem relațiile și să le considerăm luxul din viața noastră; să ne purtăm în relație, fie ea de natură personală, profesională, ca și cum ar fi un obiect de lux, scump, cel mai prețios pe care îl avem în această viață?
Sau ca și cum ar fi un cactus. Cactusul e o plantă care supraviețuiește fără să aibă nevoie de multă atenție, apă sau îngrijire. Ne poate răni dacă suntem fără băgare de seamă. La fel este și o relație cu un om, ne poate răni dacă nu avem grijă, dacă nu ne asumăm o conduită civilizată.
Ați văzut vreodată o floare de cactus? Este ceva mai rar, însă merită pe deplin atenția și așteptarea. Este de o frumusețe și o delicatețe rare. La fel sunt și relațiile interumane. Dacă avem grijă de ele, ne purtăm cu eleganță, discreție, empatie, vom avea luxul de a fi surprinși și seduși, așa cum am fost noi, colega mea și cu mine, seduse de eleganța perioadei interbelice.