La granița indecisă dintre lumea de azi și cea de ieri, dintre identitatea primită și cea explorată, dintre imagine și cuvânt, se elaborează opera Leilei Danziger, artistă, poetă și cercetătoare braziliană. Nu există „lucru” mai disputat și mai schimbător ca trecutul – felul în care îl citim (și îl reconstruim) e oglinda dorințelor, emoțiilor, speranțelor și opacităților noastre. Opera Leilei Danziger, de o stringentă actualitate, ne propune unul dintre cele mai rafinate discursuri artistice asupra memoriei din care se fabrică fibra prezentului.
Confruntat cu toate știrile dramatice, ba chiar tragice, ale prezentului, artistul nu are cum să nu se întrebe permanent: „Până la urmă, la ce servește arta mea?”. Care este răspunsul Leilei Danziger?
Leila Danziger: Tragediile cotidianului mă afectează imens, mai ales în calitatea mea de cetățeană braziliană. Pentru artist însă, actualitatea e doar un strat al unei experiențe temporale compuse din multe astfel de straturi, adânc întrepătrunse. Sper ca producția mea artistică să fie văzută drept conectată la diversele fire temporale ce construiesc complexitatea prezentului și, astfel, oamenii să experimenteze un timp dens, mai bine măsurat și durabil, încărcat de speranțe rătăcite din trecut și orientat spre viitorurile posibile. Sper că producția mea artistică oferă experiența unor temporalități mai umane și răscumpărătoare, diferite de contextul vetust și programat în care trăim. Imaginile mele vor să se opună fulguranței și accelerării mediilor (de comunicare, n.a.), să reziste fluxului și vitezei vertiginoase a regimului informațional.
Cum s-a schimbat de-a lungul timpului motivația ta de a continua cercetarea artistică?
Motivațiile mele artistice s-au cristalizat pe când eram la Orléans, în Franța, între 1985 și 1990. Producția mea artistică a fost impulsionată de complexitatea reflecției asupra felului cum lucrează memoria și justiția vizavi de cel de-al Doilea Război Mondial. În Franța mă aflam când a avut loc premiera filmului Shoah, al lui Claude Lanzmann; acest film și scriitorii care au lăsat mărturii au produs un impact enorm asupra mea, la fel și procesul lui Maurice Papon, politician care colaborase cu naziștii în timpul ocupării Franței și care a fost judecat și condamnat după mai mult de 40 de ani de la terminarea războiului. Cel de-al Doilea Război Mondial era prezent în actualitatea franceză a anilor în care am locuit acolo, constituind un contrapunct foarte puternic la trecerea sub tăcere a violențelor din istoria Braziliei. Iar asta mă face să reflectez, totodată, la istoria propriei mele familii. Cred că opera mea poartă semnul responsabilității în fața istoriei, a lucrurilor trecute sub tăcere, uitate, abandonate, rătăcite… Cercetarea mea artistică se dezvoltă pornind mereu de la responsabilitatea clară în fața vestigiilor (ce pot fi amintiri fragmentare, documente, obiecte ce par inutile, vechi). M-am format într-un atelier de gravură – artă a inscripțiilor, a vestigiilor. De-atunci, munca mea a presupus o serie de gesturi repetitive – inventariere, colecționare, scriere, ștergere, rescriere… Cred că scrisul meu poetic și producția artistică se iscă din același centru – nevoia de a răspunde pentru ce se pierde, pentru ce nu-și găsește un loc.
Cum erau familia și mediul în care ai crescut? Cât de importantă este moștenirea germană în identitatea ta?
Sunt fiica unui evreu născut în 1921 în cartierul berlinez Charlottenburg și a unei catolice din cartierul São Cristóvão, din Rio de Janeiro. Tatăl și bunicii mei au venit în Brazilia după adoptarea, în 1935, a legilor de la Nürnberg, care limitau cetățenia evreilor. Ai mei nu vorbeau despre trecut. Ca toți imigranții, tata iubea Brazilia; tăcerea lui a fost un fel de a împiedica transmiterea suferinței și a ideii că ar fi fost o victimă a istoriei. N-am crescut într-un mediu religios, dar mergeam la sinagogă cu bunica; era o sinagogă mai liberală, fondată de evrei așkenazi și care accepta căsătoriile mixte. Tata n-a fost un om religios. De fapt, Germania, Europa, ba oarecum și iudaismul reprezentau trecutul în familia mea. Am fi brazilieni tipici, credeam noi… fără memorie. Chiar dacă eu am azi cetățenie germană, pe când eram mică, „moștenirea germană” era negată complet – doar limba nu, pe care o auzeam, dar pe care nu trebuia să o vorbesc, pentru că era limba trecutului. Bunicii mei au primit o indemnizație de război din partea guvernului german, dar au jurat să nu mai calce în Europa. Tata s-a întors după 52 de ani, pentru a mă vizita în Franța. Eu descopeream poeții și filozofii evrei de limbă germană, un univers bogat care mă încântă și azi, de care sunt legată, o moștenire pe care o prelucrez în orizontul întrebărilor caracteristice culturii braziliene.
Cum te-au afectat anii dictaturii militare braziliene, perioadă încheiată de-abia în 1985?
Cred că urma cea mai durabilă lăsată mie de dictatură a fost scindarea radicală dintre personal și colectiv, senzația de profundă neputință în sfera politică ce pare de neatins și paralizată. Îmi amintesc cum cântam la școală, cu veselie reală, cântece patriotice și cum am descoperit spre sfârșitul adolescenței violența pe care o ascundeau… Mi-e straniu de greu să vorbesc despre dictatură, un timp al copilăriei, fericit și ambiguu, al unui naționalism care se infiltra până și în glumele noastre și care se confundă de o manieră perversă cu amintirea fericirii. Și azi e minimalizată violența dictaturii; s-a acutizat odată cu guvernul federal actual, abject până și în comparație cu guvernele militare din deceniile ’60 și ’70. Dictatura braziliană continuă prin acțiunile polițienești din țară fără a cunoaște justiția. În Argentina și Chile, militarii au fost judecați și condamnați; dar lipsa justiției din mijlocul nostru ne face pe toți complici ai violențelor trecute.
Ai studiat pictura la Rio de Janeiro, dar ai rămas decepționată de învățământul din acea perioadă. Ți-ai redescoperit vocația artistică în Franța, ceva mai târziu. Cum s-a petrecut această reapropiere de artă?
Ca mulți tineri, am intrat la școala de arte mânată exclusiv de aptitudinea mea reală pentru desen. Erau puține muzee de artă în Rio de Janeiro. Muzeul de Artă Modernă trecuse printr-un incendiu în 1978. A fost și primul muzeu pe care l-am vizitat, în mod curios după acest incendiu, cu școala. Am crescut într-un vid în ce privește artele vizuale, care n-a fost umplut de admiterea la Școala de Arte Frumoase, o instituție academistă, moștenitoarea săracă a neoclasicismului adus în Brazilia în secolul al XIX-lea de Jean-Baptiste Debret și de așa-numita Misiune Artistică Franceză. Era un învățământ anacronic, nu-mi stârnea interesul. Am abandonat și am lucrat ca ilustratoare la o fundație ce producea material didactic pentru alfabetizarea adulților, un lucru minunat atât pentru exersarea desenului, cât și pe plan uman, chiar dacă nu și artistic propriu-zis. Visam la o formație adevărată, într-o școală de arte, și am ales Franța cumva aleatoriu, știind, inconștient și intuitiv, că Germania era un teritoriu interzis. În Franța, am intrat la o școală de comunicare vizuală pentru a studia desenul și ilustrația. În primul an, întrebările legate de munca intensă a memoriei m-au făcut să dau un alt examen, pentru o școală de artă adevărată. Am descoperit scriitori și poeți precum Primo Levi, Paul Celan și Edmond Jabès și am început să dezvolt practici artistice și poetice legate de reflecția asupra memoriei și a scrisului, practici care mă însoțesc până azi.
Locuiești acum în Rio de Janeiro și predai la Institutul de Arte al Universității de Stat din oraș. Ce parte a climatului artistic din Rio îți place mai mult?
Cred că cea mai mare schimbare din ultimii ani a fost prezența artiștilor și a curatorilor care provin de la periferie, din clasele populare. Când am început să expun, în anii ’90, toți colegii mei artiști aparțineau clasei medii sau erau foarte bogați. Asta s-a schimbat și e foarte bine. Foști studenți de-ai mei au devenit curatori extrem de interesanți – între mine și ei există un schimb [de idei, n.a.] realmente important; mă gândesc la Raphael Fonseca, curatorul colecțiilor de artă latino-americană de la Denver Museum. Pe de altă parte, Rio de Janeiro s-a cam golit de prin anii ’90 încoace. Galeriile, muzeele și instituțiile cu bani sunt concentrate în São Paulo. Instituțiile din Rio sunt într-o pauperitate cronică, incapabile să susțină proiecte de durată. Dar „din potrivnicii trăim”, după cum zicea Hélio Oiticica; cuvintele acestea sunt foarte actuale.
În afară de Salvador, Rio e orașul brazilian care îmi place cel mai mult – mă gândesc la cartierul Santa Teresa, la piețe precum Mauá și Cinelândia, la zona Muzeului de Artă Modernă și a plajei Flamengo, asta ca să menționez doar câteva dintre cele mai faimoase peisaje urbane. Care sunt locurile tale favorite?
Ador cartierul São Cristóvão, unde am avut zece ani atelierul, în casa unde s-a născut mama. Cartierul ar trebui să fie mai bine pus în valoare prin localizarea centrală și istoria lui marcată de perioada imperială, dar, din nefericire, e abandonat. Sunt aici multe muzee, o grădină zoologică, un târg de produse și mâncăruri tipice nord-estului brazilian și unul dintre muzeele cele mai importante din țară, Muzeul Național, distrus într-un incendiu, în 2018. São Cristóvão concentrează o parte semnificativă a istoriei braziliene, ca un simbol al impasurilor și catastrofelor noastre. Iubesc, de asemenea, cartierul Jardim Botânico, unde natura și istoria se întâlnesc. Portalul Academiei Imperiale de Arte Frumoase, demolată în timpul reformei urbanistice realizate în centrul orașului de Pereira Passos la începutul secolului XX, a fost mutat într-unul din colțurile acestui cartier; de fiecare dată, întâlnirea cu acest vestigiu imperial îmi pare incredibilă. Simt o legătură puternică cu Cinelândia, loc al manifestațiilor politice și al marilor speranțe. Am scris un volum de poezie care se numește chiar așa, Cinelândia, iar proiectul meu cel mai nou, expus la Paço Imperial [Palatul Imperial, n.a.] din aprilie până în iunie, vorbește tocmai despre această „Cinelândie” inventată, visată între trecut, prezent și viitor.
PVC, rafturi de lemn, cărți și cuie de cupru, dimensiuni variabile. Foto: Ricardo Ferreira
Lucrezi cu arhive, biblioteci, cu relația imagine-cuvânt; cariera ta îmbină dimensiuni vizuale, poetice și de cercetare. În care dintre aceste roluri – artistă, poetă, cercetătoare – te simți cel mai confortabil și care e cel mai dificil?
Cred că toate aceste aspecte se integrează și dialoghează – atât scrisul poetic, cât și cercetarea includ practica artelor vizuale în sine. N-am crezut niciodată în puritatea vizualității, apărată de un anume modernism. Pentru mine, imaginile și cuvintele au fost mereu inseparabile și s-au alimentat reciproc. Cercetarea de arhivă are legătură cu nevoia de a munci cu o bucată de real, să zicem, și cu neîncrederea în atât de clamata libertate și subiectivitate artistică. Dar abordarea arhivei ca artistă presupune, mai presus de toate, punerea în valoare a sensibilului. Cum faci dintr-un document istoric o experiență artistică sensibilă și reflexivă? Asta-i întrebarea mea. Înseamnă să lucrezi cu spații, imagini, cuvinte și procese de transmitere…
De ce au devenit memoria istorică și cea personală atât de importante în arta contemporană?
Cred că din cauza epuizării energiilor utopice care au impulsionat secolul XX. Apoi experiențele traumatice au nevoie de timp pentru a ieși dintr-o zonă de tăcere și a fi elaborate… Poate pentru că timpul, memoria și transmiterea mai departe sunt cele care dau sens vieții… Sau, mai mult, poate pentru că nici morții nu sunt protejați în fața regimurilor autoritare care reapar și e necesar să elaborezi trecutul ca formă de protecție.
Ne face memoria mai liberi, mai înțelepți, mai fericiți?
N-aș zice mai fericiți, dar în mod sigur mai omenoși, mai sensibili. Depinde de felul în care este folosită, de poziționarea noastră în spectrul politic. Războiul din Ucraina, de exemplu, presupune o luptă pentru controlarea discursului despre trecut. Memoria e o construcție complexă realizată dinspre prezent, pornind de la urgențele, interogațiile și neliniștile lui. Efectele acestei sensibilități memoriale dobândite au de-a face cu implicațiile politice care ne vizează, cu sănătatea noastră mintală și cu onestitatea intelectuală. Lucrul cu diferitele memorii din care ne constituim (personală, familială, comunitară, națională, transnațională) cere curaj și onestitate. Onestitate, mai presus de toate. Îmi place mult o frază a istoricului Yosef Hayim Yerushalmi: „E posibil ca opusul memoriei să nu fie uitarea, ci justiția?”.
Ce așteaptă azi publicul de la artiști? Pentru tine sunt sunt importante la începutul unui proiect așteptările lui?
Cred că publicul își dorește o experiență corporală și care să îl antreneze, distinctă de cea trăită în rețelele sociale, atotprezente în viețile noastre. Mă gândesc mereu că opera trebuie să vorbească corpului și simțurilor celui care o contemplă și, pornind de aici, să declanșeze emoția și reflecția. Cred mult în cuvintele lui Fernando Pessoa cum că „partea din mine care simte e și cea care gândește”. Această legătură între emoție și gândire e ceea ce mă motivează atunci când lucrez. Cred că publicul trebuie cucerit, captivat (de o manieră subtilă, discretă, dar crescândă). Mai presus de toate, îmi doresc ca opera mea să se distanțeze de orice formă de didacticism, autoritarism sau catehizare morală. Sper ca ea să nu predea nimic, ci să trezească delicatețe și neliniști.
Proiectele artistice contemporane depind tot mai mult de sprijin instituțional. În mare parte, rolul financiar al colecționarului a fost preluat de muzee, de instituții administrative etc. Cum a schimbat asta ideea de libertate artistică?
Cred că nu a existat niciodată libertate totală, dar atunci când artiștii (și curatorii) recurg la discursul antreprenorial orientat spre sine și spre succesul imediat, totul devine înfricoșător și îngust. E straniu că toți se consideră de stânga, dar funcționează ca niște instrumente ale capitalismului în forma lui brutală. Poate că mă îndepărtez de întrebarea ta, dar eu mă gândesc mult la conceptul de „dépense” (cheltuială) al lui Georges Bataille. Cred că arta lucrează cu această cheltuială neproductivă, gratuită… Arta e locul generozității, nu al socotelilor sau al profitului.
Care e definiția pe care o dai tu libertății?
Să dispui de timpul tău, să construiești o relație de deschidere și disponibilitate cu timpul. Să fii capabil atât de conectare, cât și de deconectare de ambientul informațional copleșitor. Să poți citi pe ecranul telefonului: „Nicio alertă viitoare”.