FacebookTwitterLinkedIn

Naratoarea purta un sacou pentru unii oversized, pentru alții mare și bărbătesc, o rochie furou și ochelari de soare, avea niște zgârieturi pe picioare, fuma și se gândea ce va scrie ea mâine în articol. Aude: „Vreau să vii speaker, să vorbești femeilor mpowersucceswtmblablabla, o comunitate extraordinară de femei de carieră… Trebuie să vii!”

Hmmm, nu am carieră, am zis fără cuvinte, în interiorul gurii. Apoi, țin minte că am deschis gura ușor așa cum deschizi palma când îți spune cineva închide ochii să-ți dau ceva. Nu, nu pot, nu am carieră, nu sunt responsabilă, nu mă pot angaja în nimic, nici măcar pe termen scurt … am zis. Băutul cafelei de dimineață durează o oră – un exemplu, apoi mă las într-o toropeală, între 08.00 – 12.00 nu ies din casă, lumina dimineții mă angoasează, ies doar când e soare roz Anderson, vara, adică după 18.30; înspre prânz fac lucrurile, scriu, citesc, mănânc; alt exemplu – între 14.00 – 16.00 nu îmi place să comunic, la 17.00 beau cafea și flanez prin Kreutzberg, seara, seara obosesc de cât umblu întreaga zi prin gândurile altora și uite cum trec eu prin viața mea. Știu că am zis asta într-un fel pe care nu mi-l mai amintesc și apoi am vrut să găsesc ceva rapid, neutru, să spun. Până să…

„De ce? Cum nu ? Vai, dar ce prostii spui!”, se întoarse răspunsul. Îmi venea să-i zic totul într-o singură propoziție: cafeaua de 1 leu de la dozator și țigara fumată pe drum, în timp ce ascult muzică, reprezintă pentru mine singurul succes spre care tind cu toate chestiile care se contrag în aceste două stimulente, vectori ai lipsei de importanță pe care mi-o dau și ai lipsei de conținut pe care o dau existenței.

Așadar, societatea, succesul, normele, motivația… asta e realitatea? Un articol citit de dimineață statua cele trei lucruri la care se uită prima dată cineva la tine. Dantura, gramatica și încrederea de sine. Deci, niciun articol fictiv nu-mi dă șansă, a zis naratoarea, privind patru crengi dintr-un copac, patru indicii, cu unul în plus față de cele trei calități. Natura e mai bogată și mai impasibilă, a zis. Așa sunt și midiile lui Broodthaers, nu fac nimic și uite ce succes au! Dentiția mea este, a fost și continuă să persiste – este poate singura chestie stabilă – atât de imperfectă, încrederea de sine e un soi de 29 degrées a l’hombre, în care zac pe canapea, cu draperiile trase, fără nicio altă intenție decât aceea de a duce ziua. Gramatica, gramatica mă va salva!

Ce paradox, realitatea virtualizată să fie cea care evidențiază cel mai bine obiectul!

Nu, nu, nu voi merge decât acolo unde scena are nuanțele roșcate ale sentimentului, unde fragmentarismul, spațialitatea, imaterialitatea reprezintă dominația.

Naratoarea zice: aha, deci T. S. Elliot a zis chestia aia cu the love of a ghost for a ghost. Deci așa stau lucrurile, consistența cea mai profundă o au lucrurile vagi, atât de vagi, încât ar putea părea doar blurul din vis sau una dintre pozele lui Lynch.  

Oare tu numești casa construcția sau spațiul din ea… Tatiana zice că spațiul, dar Tatiana va fi contestată, pentru că, doar invocând un nume cu credibilitate, vei putea susține ce spui. Și Tatiana o să-ți spună că Bachelard a crezut în asta în Poetics of Space, unde este explorată maniera în care oamenii experimentează intimitatea fie a spațiului însuși, fie a propriei persoane în raport cu spațiul. Tatiana zice și ea ceva în completare: spațiul e însuși golul, e absența, e posibilitatea, imaterialitatea pe care fiecare o poate umple cu propriile proiecții. Bachelard zice mai bine decât Tatiana (care e măruntă, nu e filozof și singurul lucru pe care îl știe e să simtă) că o construcție fizică se diluează umplându-se cu emoția și gândurile noastre, până când spațiul locuit transcende construcția și astfel casa devine doar o topografie a propriei intimități.

Tu ești prezent și în absență!, am zis într-o zi și nu am pus asta sub semnul subiectivității optice a poetului. Așa cum, dacă te vei privi în mai multe oglinzi/obiecte din sticlă dispuse cu schepsis ca în Cabinet Abstract al lui Lissitzky, vei avea o pluralitate de realități. O altă experiență a spațiului la fel de intimă și poate mai conștientă.

Pune-te în pielea mea, am zis. Îmi suspend viața, crezând că suspend timpul. Cine poate face asta trăiește în palma unei iluzii. Personajele lui Lynch știu cel mai bine asta, reperul lor e visul, în maniera freudiană, un soi de wish fullfilment. Un supranarativ între inexplicabil și real. Trecutul e safe, acolo nu se mai poate petrece nimic rău, ba, un fapt retrăit are acea perfecțiune pe care n-o avea atunci când, aflat în prezent, te conducea parșiv spre o expectativă de cele mai multe ori neliniștitoare. Și să-ți mai spun ceva. Ceea ce se petrece în prezent pare banal, tot timpul în așteptare să ceva… Asta doar dacă nu l-ai citit pe Heidegger, care spune că și banalul, și familiarul accesibil au caracter de mister… Tot mister este însăși ființa noastră aruncată în lume.

Odată, într-o vară, în Macondo – da’ cui nu i se întâmplă lucruri stranii în Macondo -, am întâlnit un tip, pictor, da, pictor era. Cai, cai picta și de multe ori îl puteai întâlni stând pe bancă și mâncând înghețată. Cu el puteai învăța o fenomenologie nouă. O perioadă i-am fost. Apoi, nu știu cum naiba, fața aia de masă a luat foc și ne-am salvat fugind. E posibil ca și el să aibă pe undeva o vedere cu naratoarea în cap sau pe undeva aproape de fereastră, în cochilia unui melc sau poate în altă parte, când a zis bumbac în stânga, sintetic în dreapta. Locul gol incită, scaunul gol invită, timpul apropie.

Uneori, seara, mănânc înghețată și, dac-ar ști cum îl imit, s-ar prăpădi de râs, dar asta se întâmplă doar în oglindă. În realitate, nu mănânc înghețată, mă îmbrac, cobor treptele, îmi rod unghiile, mă achit de obligațiile sociale, răspund prompt solicitărilor, niciodată mesajelor admirative, ascult Tinderstick și port la rever un căluț de mare din porțelan, alb, luat din Macondo.