Bucureștii au fost cândva brăzdați de coline. Nu erau chiar ca cele șapte coline ale Romei, dar creau senzația de pitoresc și imprimau în sufletul bucureștenilor, la rândul lor, matricea spirituală tipică ondulației ritmice deal-vale, de care știm de la Lucian Blaga încoace. Dealurile bucureștene erau impunătoare și perfecte pentru a apăra vechea cetate, sau măcar pentru a observa atacatorii de pe vremea lui Sinan Pașa (care, apropo, chiar a ocupat Capitala și s-a instalat într-o mănăstire-cetate de pe unul dintre dealurile bucureștene: Radu-Vodă) și a altora ca el.
Cele şapte dealuri ale Capitalei sunt (sau mai bine zis erau): Dealul Mitropoliei, Dealul Spirii, Dealul Arsenalului, Dealul Cotrocenilor (lângă Școala Superioară de Război, viitoarea Academie Militară), Dealul Filaretului (în apropiere de Parcul Carol I, unde se află prima gară a Capitalei, Gara Filaret, care făcea legătura cu Giurgiu și cu Imperiul Otoman), Dealul Văcăreşti (distrus în 1986-1987 aproape total odată cu demolarea Mănăstirii Văcărești ce fusese construită de domnul Nicolae Mavrocordat între 1719-1722) şi Colina Radu Vodă (unde se află mănăstirea omonimă). Cu excepţia Dealului Mitropoliei, restul dealurilor din Bucureşti sunt rezultatul eroziunii fluviale a celor două cursuri principale de apă care îl străbat: Colentina și Dâmboviţa, dealurile fiind create prin erodarea teraselor inferioare ale râurilor. Și nu vă gândiți la cursul actual al Dâmboviței, deoarece a fost sistematizat de multe ori și ați fi surprinși să vă imaginați cât de diferit arăta traseul său acum mai bine de o sută de ani.
Dealul Spirii își luase numele după doctorul Spirea, pe numele său complet Spiridon Kristofi, ctitor al bisericii construite pe acest deal înainte de 1765, cu ajutorul rudei sale Hristofi, fost ceauș spătăresc, mai apoi căpitan de lefegii. Aici a avut loc și vestita bătălie din Dealul Spirii din 1848 (între compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu și un corp de armată otoman), bătălie marcată prin Monumentul Eroilor Pompieri din București, realizat din bronz de sculptorul Wladimir Hegel între 1899-1901 și mutat în 1990 pe amplasamentul actual. O parte a vechiului Deal al Spirii era Dealul Arsenalului, pe care s-a aflat Arsenalul Armatei (construit în 1860) și Mănăstirea Mihai Vodă (mutată prin tehnica translării de inginerul Eugen Iordăchescu). Dar astăzi a mai rămas din el o colină închisă în curtea Casei Poporului, mărginită de Calea 13 Septembrie și de fostul stadion Republicii, transformat în parcare pentru Parlament.
După atâtea transformări și erodări (voite sau nu), singurul deal cu adevărat pitoresc și relativ intact al Capitalei este Dealul Mitropoliei. A fost cunoscut în Evul Mediu ca Dealul Viilor (fiind brăzdat de podgorii întinse), până în secolul al XVII-lea, când domnul Constantin Șerban Basarab a ridicat aici Mitropolia, mai precis între anii 1654-1658. Biserica a fost sfințită în timpul domniei lui Mihnea al III-lea, în 1658. Imediat după sfințire, în 1668, biserica a fost transformată în Mitropolia țării de domnul Radu Leon. După Primul Război Mondial, Mitropolia a fost transformată în Patriarhie (întâi Biserica Ortodoxă Română devenise autocefală după Războiul de Independență, apoi Biserica Mitropolitană a devenit din 1925 Catedrala Patriarhală, prin desprinderea oficială a Bisericii noastre de sub tutela Constantinopolului și înființarea Patriarhiei Române).
Clădirea care astăzi reprezintă Palatul Patriarhal a fost construită pe timpul lui Constantin Șerban Cârnul cu scopul de a fi locuință pentru starețul mănăstirii. După 1668, când Radu Leon a numit mănăstirea ca noul sediu al Mitropoliei țării, vechiul palat a fost refăcut și extins. În 1698, Constantin Brâncoveanu a construit o poartă de intrare în interiorul mănăstirii sub forma unei clopotnițe care se păstrează și astăzi, deși a fost mult transformată. Un episod sângeros este consemnat aici, sub clopotniță: aici a fost împușcat pe 8 iunie 1862 prim-ministrul Barbu Catargiu, venit în Dealul Mitropoliei pentru a ține un discurs în ședința Adunării Deputaților desfășurate în incinta Camerei Deputaților.
Între 1932-1935, arhitectul Gheorghe Simotta a adăugat un corp Palatului Patriarhal, astăzi corpul principal al clădirii, format din Sala Mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul patriarhului și alte câteva încăperi. Nu degeaba a și locuit în imediata proximitate a Palatului la care a lucrat asiduu.
Veți vedea imediat unde, deoarece vreau să vă invit într-o plimbare pe Deal pentru a admira exemple de arhitectură rezidențială de început de secol XX absolut spectaculoase, plimbarea culminând cu arhitectura religioasă a Bisericii Patriarhiei, a Palatului Patriarhal, dar și cu un exemplu de arhitectură tipică instituțiilor politice de la 1900: fosta clădire a Camerei Deputaților (construită în 1907 după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, pe locul unde era Divanul Domnesc), care astăzi se află în administrarea Patriarhiei Române. Aleea este alcătuită din două promenade despărțite de un scuar cu verdeaţă unde sunt amplasate trei monumente: crucea postelnicului Papa Brâncoveanu, monumentul lui Şerban Cantacuzino şi statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Aspectul de astăzi al Aleii Dealului Mitropoliei este datorat unei sistematizări a dealului din 1931, un proiect amplu de urbanism.
Casa Costa-Foru (2), construită și locuită de familia de aromâni Costa-Foru, cu origini din orașul Larissa, Tesalia, se află pe Aleea Mitropoliei, la numărul 7. Constantin Gheorghe Costa-Foru (1856-1935) este cel care a construit această casă, o bijuterie Belle Epoque, cu un interior romantic cu influenţă franceză. El a fost un jurnalist român, avocat și activist pentru drepturile omului. Din 1883 a început afaceri cu petrol, devenind printre primii industriaşi ai Regatului. În prima parte a secolului XX a renunțat la politică și a început o activitate publicistică axată mai ales pe teme sociale. El a participat ca fondator al Ligii Drepturilor Omului în 1929, lucrând în calitate de secretar al Ligii. Gheorghe Costa-Foru (1820-1876), tatăl său, a fost un politician liberal moderat, ministru și reprezentant al României la Viena ca diplomat. Este considerat unul dintre pionierii Dreptului Penal în România. El a redactat revista juridică Magazinul judecătoresc și a realizat un studiu despre educaţia europeană a vremurilor sale. Pe baza acestui studiu a fost chemat să organizeze în Ţara Românească învățământul superior românesc și a militat pentru necesitatea fondării Universității. Astfel a ajuns primul rector al Universității din București, în 1864, prin decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Casa a fost dintotdeauna un loc efervescent de întâlniri culturale, atât în perioada ante- și interbelică, cât și în timpul comunismului, când o parte din spaţiu a fost alocat Fondului Plastic, devenind atelier pentru artiști. Astăzi, casa aparține moștenitorilor familiei Costa-Foru.
Un pic mai sus, la numărul 11, se află casa (1) lui Sascha Silberman Roman (1885-1967) , avocat, publicist licențiat în Drept și secretarul lui Nicolae Titulescu între 1909-1921. Sascha Roman a fost consilier juridic al Legației Britanice la București și acționar în consiliile de administrație ale multor firme. În Monitorul Oficial din 1945 era listat drept președinte al consiliului de administrație al Societății Anonime Române Ciornei București, specializată în editarea de cărți.
Planurile clădirii în stil eclectic de la adresa Aleea Mitropoliei nr. 11 sunt semnate de arhitectul român de origine poloneză Alfred Popper (1874-1946) și îmbină elemente bizantine, neoromânești, gotice, dar și elemente de inspirație din culele oltenești. Cu o suprafață de 1.040 mp, clădirea a permis arhitectului să dezvolte o volumetrie fragmentată, cu acoperișuri izolate pe fiecare corp, dintre care se distinge cu ușurință foișorul monumental, amplasat strategic pentru a se valorifica belvederea întregului deal. Paramentul aparent de cărămidă roșie și deschiderile ferestrelor amintesc de Palatul Mogoșoaia (1698-1702), un model al arhitecturii brâncovenești și un reper în constituirea stilului neoromânesc. Scara de la intrare reprezintă o modificare survenită în momentul sistematizării dealului din 1931, când săparea acestuia a făcut necesară construirea scării pentru a lega intrarea de noua cotă a trotuarului. Din fericire, interiorul clădirii păstrează majoritatea elementelor de decor ale pardoselilor, pereților, plafoanelor și ferestrelor, ceea ce a permis conservarea atmosferii de epocă a vilei aproape în totalitate. Astăzi găzduiește birourile unei instituții muzicale de renume internațional, parte din Ministerul Culturii, Corul Madrigal.
Și mai sus dacă urcați, la numărul 15, iată că ajungem și la casa (3) arhitectului Simotta (1891-1979), arhitect și profesor la Facultatea de Arhitectură. Casa în stil mediteraneean, prima casă cu acoperiș terasat din Capitală, este marcată de o plăcuță memorială în onoarea profesorului. Am avut privilegiul să pătrund în universul acestei case de poveste unde locuiește doamna Bobi Dinulescu, arhitect și scenograf vestit al TVR-ului, fostă studentă a lui Simotta și proprietara actuală a acestei bijuterii. Despre Simotta știm că s-a născut în Vlaho-Clisura Dunării și după absolvirea liceului din Bitolia (Macedonia de astăzi) s-a refugiat din cauza epidemiei de tifos în România, alături de mama și bunica sa. Diplomat în 1916 al Școlii Superioare de Arhitectură din București, a fost mai întâi voluntar în Primul Război Mondial și apoi detașat pe front la serviciul construcțiilor militare, divizia geniu. A conceput în perioada interbelică aprox. 180 de proiecte, dintre care 130 au fost realizate, și ele încadrându-se în diverse programe de arhitectură (locuințe individuale, blocuri de raport, edificii de arhitectură religioasă, stadion, arhitectură funerară, spital, muzeu, han) în registre stilistice variate. Fiind discipol al lui Mincu și al lui Petre Antonescu, a încorporat stilul național/neoromânesc în lucrările sale, conturându-și un stil personal de influență mediteraneeană cu elemente din arta decorativă bizantină. Proiectul său grandios a fost Palatul Patriarhal alături de Maimarolu. Și-a ales acest areal pentru locuința sa și pentru parcelarea la care a contribuit alături de arhitectul Arghir Culina. A lucrat la Comisiunea Monumentelor Istorice și a fost membru al Tinerimii Artistice. A primit medalia „Meritul Sanitar” clasa I pentru construirea Spitalului Gomoiu și a primit numeroase premii și recunoașteri internaționale. Este cunoscut și pentru lucrările sale de grafică, pentru acuarelele sale (aflate în arhiva Uniunii Arhitecților) și pentru călătoriile sale de studiu atât în țară (vizitând alături de E. Pangrati mănăstirile din nordul Moldovei), cât și în afara țării: Italia, Franța, Grecia, Turcia, Germania, pentru a cerceta și desena monumentele. Unele dintre acuarelele sale încă se află în această casă. Nu a avut copii, dar a îngrijit trei copii orfani pe care i-a întreținut și trimis la școală, unul dintre ei ajungând arhitect.
Doamna Teodora Dinulescu (alintată Bobi de colegi și prieteni) locuiește aici din 1980 și îngrijește din tot sufletul casa pe care a și decorat-o fabulos, păstrând amprenta arhitectului Simotta. L-a cunoscut pe profesor în primul an de desen artistic și își amintește cu drag de el la ieșirile lor extraordinare cu colegii de la Arhitectură în natură. Simotta îi ducea la Muzeul Satului cu mașina facultății, un Dodge galben. Are povești nenumărate și o creativitate debordantă despre care abia aștept să vă spun mai multe, într-un episod viitor #IubeștiBucurești.