M-a întristat profund reacția publică la aflarea veștii tragice legate de moartea designerului Răzvan Ciobanu. Arătatul cu degetul, învinovățirea, răutățile, nu știu dacă a lipsit ceva din spectacol. Când, de fapt, realitatea e că s-a întâmplat o nenorocire, care a dus la dispariția unui om tânăr, talentat. Și tot atât adevăr este și în faptul că poate exista totuși o șansă… dacă… O altă lecție de viață extrem de dureroasă, în care noi toți și fiecare în parte suntem implicați. Ca oameni, cumva tot noi supărați, nu pe ceea ce nu am făcut, ci pe ceea ce nu a făcut viața pentru noi. Similar ca principiu, cu situația în care uităm uneori că legătura esențială dintr-o familie autentică nu este doar cea a sângelui, ci a respectului, acțiunii, ajutorului și sprijinului permanent pe care ți-l oferi ție, în aceeași măsură în care îl dăruiești celui din jur.
Se întâmplă uneori, refuz să accept că o facem deseori, să fim spectatori pasivi la propria noastră viață. Ne luăm o mină supărată, evident acuzând orice om, lucru, situație de ceea ce suntem, avem sau facem. Bombănim nervoși că orașul este murdar sau aglomerat, ne ducem în păduri și facem și acolo mizerie, că situația economică din țară este deplorabilă, sărbătorim cu o zi liberă 1 Mai, deși nu ne mai putem făli cu vreo fabrică sau uzină românească profitabilă, că nu sunt locuri de muncă, dar la interviurile de angajare fie nu se prezintă oameni, fie pregătirea și comportamentul lasă în mod evident loc de dorit… altceva. Avem, recunosc, un sistem de apărare extrem de funcțional, bazat pe încărcarea eșecului în căruța altuia, pentru ca tot de la altcineva să așteptăm și salvarea. Pe de altă parte, cumva e de înțeles și natura asta umană. Cum ai putea să-ți asumi responsabilitatea pentru alții, când tu nu faci acest lucru pentru tine? Oare nu ar fi mai interesant traseul dacă am înțelege că principala răspundere e față de noi înșine? E doar o idee simplă. Uneori avem și succes, alteori doar trebuie să învățăm… Altfel, vorba unui proverb englezesc, un meșteșugar prost va da mereu vina pe unelte.
Am avut zilele trecute o discuție de-a dreptul jovială cu un om extrem de simpatic, care însă manifesta o agresivitate foarte mare când venea vorba de locul lui de muncă și mai ales de câștiguri financiare. Curioasă din fire, știindu-l bun profesionist, evident că am întrebat de ce nu propune conducerii companiei din care face parte și alte proiecte interesante pe care le are și pe care le-ar putea dezvolta. În cazul de față, aceasta putea fi real o soluție pentru rezolvarea situației, creșterea stimei de sine și a beneficiilor. Mi-a atras atenția răspunsul lui revoltat și, în prima etapă, efectiv m-am blocat: să-mi dea, pur și simplu, de ce să mai fac eu ceva! Fără să vreau, gândul mi-a zburat la André Gide, care considera că adevăratul ipocrit este cel care încetează să perceapă propria înșelăciune, cel care minte cu sinceritate. A te examina și a lua măsuri în ceea ce te privește pe tine însuți, înainte de a lua decizia să condamni pe cineva, cred că e un tratament mult mai eficient în orice tip de problemă, care poate conduce, de exemplu, și la rezolvarea ei. Nu l-am plăcut niciodată pe Kennedy, însă aici chiar cred că are dreptate: „Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta”.
Am citit de curând un raport de cercetare realizat undeva în 2011 despre patriotismul la români. Am fost teribil de impresionată, în ambele sensuri, să văd nu atât întrebările, firești, o să exemplific imediat, ci mai ales procentele răspunsurilor. 64% din români se consideră patrioți, pentru 46%, respectiv 41% e foarte important sau măcar important că sunt români, iar 90% sunt chiar mândri de asta. Neliniștea mea pleacă însă de la răspunsurile la întrebarea deschisă: care este principalul motiv pentru care sunteți mândru că sunteți român? 35% consideră că e suficient că aici s-au născut, 16% recunosc că e țara lor, 5% apreciază calitatea românilor, 4% consideră frumusețea și bogăția țării un motiv de apreciere, 4% iubesc țara, istoria și cultura sunt alese de 3% și 2% din oameni, limba română e un argument pentru 1%, în timp ce 15% erau prea ocupați ca să aleagă un motiv.
Fără să-mi fi propus, mi-am îndreptat repede pașii să scot din bibliotecă cartea lui Petre Țuțea. Am citit cu nesaț gândurile lui, care mi-au umplut inima de bucurie, nelăsându-mă să cad pradă disperării: „Sunt român și ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german, adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație. Tot ceea ce gândesc este românesc”. E mare păcat să-i acuzăm pe cei din afara țării, străinii de țară, care spun vorbe urâte despre români. E la fel de mare păcat să ignorăm cuvintele lor. Cred că ar fi mult mai simplu dacă am înțelege că dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează, cum zicea Zola. Cu cât ne vom prețui, respecta fiecare dintre noi mai mult, aici, acasă, cu atât faptele noastre vor succeda oricăror vorbe ale noastre sau ale altora și ne vor ajuta să producem schimbarea pe care ne-o dorim. Am avea o șansă dacă dragostea de România am privi-o ca pe dragostea de Acasă. Chiar e momentul să ne reamintim, teoretic și practic, că e o datorie, nu un merit să iubești ce ești, familia, patria și să fii alături de Octavian Paler când spune că „România este patria mea, restul sunt doar țări”.