Să-mi ajut copilul la teme sau nu? Aceasta este întrebarea momentului pentru mulți părinți. Cât să mă implic atunci când temele sunt multe și dificile? Când va putea să stea pe picioarele lui și să-și asume atât succesul, cât și eșecul? Iată de ce vom încerca împreună să găsim răspunsul corect. de Florentina Mihai
Prima dilemă:
Îi fac temele ori le verific doar?
E dificil să răspunzi și să ai certitudinea că ai ales cea mai bună variantă. Sunt copii care au nevoie de sprijin îndelungat la teme. De pildă, copiii cu inteligență vizual-spațială (cei care percep vizual lumea) sau cei cu inteligență kinestezică (cei care învață prin intermediul simțurilor și a mișcării corporale) au dificultăți în rezolvarea sarcinilor analitice. Sunt profesori care nu le folosesc abiliitățile native și îi împing pe căi de învățare mai puțin flexibile. În realitate, dacă acești copii ar avea teme de tipul: „desenează, construiește, modelează conceptele, demonstrează-le practic“, ar resimți acele momente ca pe un succes, dar acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Din păcate, în cele mai multe școli temele se adresează unui singur mod de gândire: cel care impune analiză și modul de operare matematic și abstract, nefolosind alte componente ca inteligența verbală, muzical-ritmică, vizuală ori spațială etc. Din acest motiv, mulți copii consideră că temele îi depășesc și unii chiar cred că nu sunt suficient de inteligenți. Așa devin dependenți de sprijinul părinților din nesiguranță și din complexele de inferioritate pe care le dezvoltă. Părinții, la rândul lor, sunt frustrați și speriați.
Soluție:
De fapt, copiii trebuie ajutați cât de mult au nevoie, iar părinții e bine să rămână în rolul de antrenori, nu de înlocuitori, care rezolvă temele oricând e nevoie. Adică să evite situația în care peste caietul de teme se revarsă mai mult lacrimile și temerile, decât plăcerea de a învăța.
Dilema nr. 2:
Copilului meu nu-i place școala. Să-l oblig sau… Ce să fac?
Cel mai important lucru este ca elevul să știe de ce și pentru ce învață. Adică, să fie motivat. Și mai e ceva la fel de important pentru părinți, de data aceasta: să nu uite că cei mici nu fac nimic fără să simtă bucuria de a descoperi lucruri noi, de a învăța. Dacă această bucurie nu a cunoscut-o din familie în perioada preșcolară, primul lucru de remediat este acesta.
Soluție:
Ajută-ți copilul să înțeleagă tot ce nu-i este clar, iar apoi să-și rezolve temele cu propiile puteri. Satisfacția lui va deveni motorul care îl va determina să se ducă la școală motivat. Importantă este și energia ta, starea ta emoțională, care va fi, cu siguranță, receptată. Tensiunile cu părinții legate de tema școlii trezesc o reacție de rezistență a copilului față de orice se referă la teme și învățare. El se va opune oricărui argument, oricât de întemeiat ar fi, dacă discuția cu părinții este de fapt o ceartă fără soluții practice și fără ajutor. Deci, nimic nu funcționează pe termen lung, dacă creșterea intelectuală are la rădăcină toxine emoționale, reproșuri, neliniște, frică, vinovății, rușine. Copiii cresc împinși de la spate de familie și de perspectiva „n-ai să faci nimic în viață!”, iar la un moment dat se blochează. Atunci, șansele de evoluție dispar.
Cum ajunge un copil să respingă școala?
Mulți ajung să nu le placă școala pentru că s-au lovit de prea multe insuccese personale, nu au avut momente de satisfacție. Ce poate face părintele este să lucreze acasă cu copilul, să-l ajute să înțeleagă lecțiile grele sau să-i găsească un tutore personal care să știe să creeze un program de recuperare inteligent și individualizat. Dar, atenție, meditațiile pe termen lung devin o cârjă, o formă de dependență. Adevăratele programe de recuperare se fac pentru 3-6 luni, cu obiective clare.
Orice copil care nu iubește școala are nevoie
de sprijin. Altfel, stresul devine nociv pentru sănătatea lui sufletească.
Dilema nr. 3
Pot să fiu de ajutor copilului? Am calitățile necesare?
Răspunsul este „da”, cu condiția să îi oferi un mediu plăcut, calm, plin de înțelegere. Copiii sunt puternic influențați de obiceiurile familiei, de liniștea și echilibrul energetic al căminului părintesc. Așezarea la teme trebuie să semene puțin cu un ritual. Cu o oră înainte, copilul are nevoie de activități care îl liniștesc, îl echilibrează. Acestea sunt pictura, dansul, muzica, jocul cu nisip kinetic, cu mingea. Și este nevoie de conectarea cu adultul care îl sprijină prin câteva minute de glume și joacă etc.
Soluție:
Ideal este ca lecțiile să înceapă după aceste descărcări și reîncărcări emoționale. Apoi, în spațiul de lucru, părintele trebuie să rămână total prezent, atent la ce face copilul, atât timp cât e necesar, să fie el însuși model de răbdare și concentrare. Copiii au darul de a-și sincroniza energia cu cel mai puternic din casă. De aceea, la teme, părintele trebuie să transmită starea lui de concentrare, de liniște și de autocontrol. Nu-i poți cere unui copil să fie motivat, atent și eficient, dacă nu ai tu însuți această stare.
E bine să știi…
Lucrurile merg bine dacă pui copilului
cerințe ferme și echilibrate, planificate dinainte și expuse blând. Trebuie să te calmezi, să-ți alungi temerile înainte să expui copilului cerințele tale. Nu se poate altfel. Adulții dau tonul.
Întrebări frecvente ale părinților
Cum recuperez un copil cu dificultăți la lecții?
Aici e vorba de o treabă aproape științifică. Nu poți porni intuitiv la lucru. Ai nevoie de o analiză a rămânerii în urmă: când a apărut, de ce, care sunt temele pe care nu le stăpânește. Unde s-a rupt filmul și ce anume din logica și emoționalul copilului trebuie sprijinite. După care urmează planul de redresare. Unde trebuie să ajung cu el, în cât timp și exersând ce? Pentru asta, părintele are deseori nevoie de sprijinul unui profesor. Nu ca meditator permanent pe termen lung, ci ca un profesionist care știe să alcătuiască un program de tip remedial.
Există „învățător ideal“? Dar părinte ideal?
Un învățător bun trebuie să știe carte în primul rând. Trebuie să fie ferm și organizat, cu obiective bine stabilite și intuiție psihologică pentru fiecare copil. Unii copii au nevoie de mai multă blândețe și încurajare, alții au nevoie de autoritate și control. Un învățător bun știe să-și înfrângă preferințele personale, să nu eticheteze, să nu compare copiii, să nu creeze topuri valorice și nici complexe de superioritate sau de inferioritate. Un învățător bun știe când elevii lui au nevoie de joc, de activități creative, de pauză. În relație cu părinții, un învățător bun știe că nu negociază câte teme dă – pentru că știe exact cât este necesar. În același timp, știe să implice familiile în tot ce se întâmplă în clasă, își cunoaște elevii și știe să ofere sprijin diferențiat în clasă sau pentru familii.
Un părinte bun susține, mai ales în primii ani de școală, programul de teme pentru acasă și nu lasă școala să absoarbă complet preocupările extrașcolare și timpul de joacă ale copilului său. Părintele bun știe că rolul familiei este acela de educație informală prin joc și conectare, prin citit, vizite, excursii, hobby-uri personale ale copilului sau comune cu ceilalți membri ai familiei, participări la evenimente artistice, sportive etc. în afara cadrului școlar. Toate dozate, pentru că orice copil are nevoie de timp liber personal, de relaxare în intimitate, fără să fie monitorizat, „organizat” sau orientat de adulți. Și, să nu uităm de joaca în aer liber, sport și orice alt tip
de activități recreative în parc, pe terenul de sport, sau în alte spații deschise, departe de obligații școlare, susținute de mamă sau tată,
care participă activ, nu sunt niște simpli însoțitori ai celor mici.