„Dacă ai ști cât mă bucur că ai ieșit din tiparul familial! Că ai trecut peste copilăria grea pe care ai avut-o și ți-ai construit drumul tău!”
Așa mi-a spus mama înainte de ziua mea. Știa că aveam să plec departe și că aveam să vorbim mai puțin în următoarele câteva zile, așa că mi-a făcut niște urări înainte.
Așa e, avusesem o copilărie peste care trecusem cu greu. Un mediu complicat, cu certuri multe, cu agresivități verbale în jur, susținute de diverse adicții. Noroc că îmi tot spuneau acasă că aveam să reușesc doar prin educație. Am văzut această educație ca pe colacul meu de salvare. Cărțile, studiul aveau să îmi dea spațiul mental, uneori și fizic, când eram la bibliotecă, de care aveam atât de multă nevoie ca să respir liber, să îmi imaginez lumi mai bune, să mă izolez, imaginar, de un prezent care mă strivea.
Imaginația, pe care unii o numeau atunci drept „ciudățenie”, m-a ajutat să visez. Într-o vreme în care nu plecau oamenii din țară, eu îmi imaginam că voi ajunge la Paris, că voi vorbi franceza, că voi fi profesoară, voi fi sofisticată și voi folosi parfumuri franțuzești.
Îmi închipuiam și că aș avea o florărie, o parfumerie, o librărie, un liceu privat, că aveam să întâlnesc marea iubire pe care o cunoscusem doar în cărți. Nu s-au întâmplat toate așa cum îmi închipuiam, desigur. Dar toate acestea mi-au dat mie aripi, mi-au dat oxigenul fără de care nu aș mai fi reflectat acum.
Probabil că îndrăzneala de a crea lumi imaginare, prieteni imaginari, a fost genetică. Sau poate că, atunci când m-am născut, a trecut prin preajmă îngerul păzitor și a presărat praf de speranță în jur. Poate că de aceea funcționează pentru mine și astăzi atât de bine proverbul: „Fericirea înseamnă să ai ceva de făcut, să iubești pe cineva și să ai la ce să speri”. Prima și ultima mi-au ieșit mereu. Am găsit mereu ceva de făcut, am avut mereu la ce să sper. Legat de iubire, nu spun că nu există, că nu iubesc anumite persoane, în special copiii, dar e un aspect la care mai sper. Sau poate că tocmai această „determinare”, această „neșlefuire”, face dintr-o operă sau dintr-o viață ceva mai interesant. Nu știu.
M-aș opri acum asupra unui aspect foarte relevant în aceste vremuri destul de incerte, indiferent de cât de împliniți ne simțim și pe câte planuri, și anume asupra modului în care reacționăm la adversitate.
Toți am avut adversități în viață. Eu, de exemplu, pe lângă atmosfera de acasă, am fost, la șapte ani, la înmormântarea unui prieten cu un an mai mic. Am văzut ce înseamnă boala, moartea, frica, viața de pe o zi pe alta. Când aveam 13 ani, mama mea a suferit o pareză care a ținut-o în spital mult timp. A trebuit să am grijă de tata și de fratele meu, să fac mâncare, să spăl, să calc, să fac curat. Poate de asta nu îmi plac acum aceste tipuri de îndeletniciri. Nu înseamnă că nu am mai mers la școală, că nu am învățat. Nu intra în discuție să aleg.
Cu siguranță sunt oameni care au avut dificultăți mai mari.
Ce este esențial este ce am făcut cu fiecare dintre aceste dificultăți. Ne-au învins ele pe noi, ne-au doborât, ne-au făcut mai aspri, mai acri, sau am trecut prin ele, ne-am luptat, le-am străbătut, am rămas cu cicatrici pe care le-am îngrijit și sublimat?
Știu că eu nu puteam schimba mediul, atunci când eram mică, dar puteam să îmi creez o lume a mea, prieteni imaginari cărora să le scriu, ca să pot supraviețui. Și nimeni nu putea să îmi ia această lume imaginară, în care aveam să vorbesc franceza, să călătoresc. Și-apoi, nu puteam eu să judec ce se întâmpla în jur, nu aveam toate datele, tot contextul; de câte ori încercam să emit judecăți, mama îmi amintea că nu era corect să fac asta, că nu știam tot, nu înțelegeam încă. Aveam să înțeleg însă peste mulți ani.
Toate dificultățile ne pot ajuta să ne creștem reziliența internă. Nu să devenim indiferenți, ci să ne ridicăm după ce am căzut, asemenea unui Hopa-Mitică.
Iată câteva dintre cele mai eficiente strategii pentru a ne crește reziliența, capacitatea de a ne ridica:
1. Încearcă să fii ancorat în prezent. Pe unii îi ajută să mediteze. Conștientizează-ți emoțiile, analizând impactul lor asupra ta, asupra celor din jur.
2. Definește niște scopuri pe termen scurt, mediu, lung, niște obiective care să fie un fel de fir roșu pe care să îl urmezi, chiar când multe se clatină în jur.
3. Educă-ți mintea astfel încât să ai o atitudine optimistă. Gândește-te și la ce se poate întâmpla bine; mintea ta va avea grijă oricum de cele mai rele scenarii.
4. Când apar probleme, încearcă să le faci față, să le confrunți repede.
5. Ai grijă să ai în jur oameni care să te sprijine. Aceștia pot fi parte din familie, prieteni, terapeuți, mentori, coaches.
6. Gândește-te că totul se schimbă, tu însuți/însăți ai trecut prin multe schimbări. Uneori, schimbările ne aduc ceva mai bun. Alteori, e bine să vedem ce putem controla și ce nu și să dăm drumul să iasă din viața noastră lucrurile care nu mai au sens.
7. Caută să te cunoști pe tine. Știu, mulți vor spune că se cunosc bine. Experiența mea îmi arată că nu e chiar așa. Am avut, la un moment dat, un proiect în altă țară, la Oracolul din Delphi. Un domn care avea ușor peste 50 de ani susținea sus și tare că nu mai are ce să afle despre el. În cadrul unui exercițiu acolo, la amfiteatrul din Delphi, domnul în cauză a plâns și a recunoscut că nu credea că se mai poate emoționa la anume gânduri, idei.
8. Mens sana in corpore sano, spuneau latinii. O minte bună, o gândire critică nu pot funcționa fără un corp sănătos, ce are parte de mișcare, de relaxare, fără curățenie emoțională.
9. Ajută să avem abilități bune de comunicare cu ceilalți și să ne creăm/să adoptăm niște strategii de a rezolva situațiile problematice sau de a le face față din ce în ce mai bine.
10. Caută să îi înțelegi și pe ceilalți, să îi asculți. Dezvoltă-ți curiozitatea.
11. Notează undeva, pe hârtie sau în telefon, despre stările prin care treci.
Iată doar câteva strategii ce pot ajuta să ne creștem capacitatea de a face față dificultăților, de a naviga mai elegant, asemenea lebedelor, prin provocările vieții.