Din ipostaza de adulți tindem să privim fericirea ca pe o stare de bine continuă, idealizându-o. Cunoaștem provocările vieții alături de costurile emoționale asociate și facem tot ce ne stă în putință pentru a-i feri cât mai mult pe copii de emoțiile negative, printre care se află și frustrarea. Când sunt mici pare ușor să le îndeplinim dorințele însă, pe măsură ce cresc, acest lucru devine dificil: ne întâlnim cu tantrumuri și/sau comportamente negative ca reacții la frustrare și ajungem, poate, să evităm situațiile care i-ar putea frustra. Sarcina devine imposibilă când copilul relaționează cu un grup: frustrarea face parte din viața de zi cu zi pentru că dorințele nu le pot fi îndeplinite imediat, de fiecare dată. Cum transformăm frustrarea într-o oportunitate de învățare? Vă invit să descoperim…
Alain de Botton ne spune că în miezul frustrării se află coliziunea dintre dorință și o realitate inflexibilă. Trăim frustrare atunci când dorințele noastre nu pot fi îndeplinite pe moment. Se deschid două perspective: blocajul în emoționalitatea negativă și oportunitatea de a descoperi soluții pentru a ne îndeplini dorința. Frustrarea și perseverența sunt conectate: cu cât reușim să gestionăm obstacolele, cu atât suntem mai aproape de obiectivul propus, accesându-ne resursele. Heidi Emberling asociază trăirea frustrării și reziliența: „pe măsură ce copiii exersează abilitatea de a-și reveni din dezamăgire, ei învață să facă față unor situații din ce în ce mai complexe.”
Copiii au nevoie de provocări adecvate vârstei lor pentru a-și dezvolta autonomia. Atunci când adultul rezolvă provocările în locul copilului, acesta primește mesajul subtil că nu se poate descurca pe cont propriu și își setează așteptarea nerealistă ca adultul să intervină mereu în locul lui. Atunci când dorințele îi sunt îndeplinite mereu imediat, copilul își setează așteptarea nerealistă că este suficient doar să ceară pentru a primi, ceea ce îl predispune în viitor la disponibilitatea scăzută de a depune un efort pentru a-și atinge obiectivele. Inevitabil, în situațiile în care adultul nu va putea fi acolo pentru el, copilul se va simți copleșit de frustrare, ceea ce se poate traduce în tantrumuri sau comportamente agresive. Pentru a-l ajuta pe copil să gestioneze frustrarea, este nevoie de prezența-suport a adultului, care să-l ghideze, dar fără a rezolva situațiile frustrante în locul lui.
O doză sănătoasă de frustrare, în acord cu nivelul său de dezvoltare, ajută un copil să își antreneze abilitatea de a gestiona emoțiile negative. De exemplu, un copil își poate dori să iasă acum afară în parc, într-un moment în care nu a servit masa de prânz. Primul impuls poate fi tendința de a ajusta programul familiei pentru a corespunde dorinței sale. O abordare alternativă poate fi: „Înțeleg că îți dorești foarte mult să mergi afară acum, însă urmează momentul mesei. Vom putea merge împreună în parc după masă.” Îi explicăm copilului limita, care decurge în acest context din rutina familială. Chiar dacă valul emoției crește, iar copilul își exprimă plenar frustrarea, este important să îi oferim suport emoțional fără a negocia decizia de a amâna ieșirea. De cele mai multe ori, când un copil se simte acceptat, percepe mesajul că este în regulă să trăiască frustrarea, chiar dacă nu primește pe moment ceea ce își dorește. Prin atitudinea adultului și disponibilitatea sa de a fi conectat emoțional, copilul își reglează la rândul său emoționalitatea, simțindu-se în siguranță. Este important să abordăm această strategie în mod constant, astfel încât să îl ajutăm pe copil să internalizeze un mod adecvat de a se raporta la frustrare. Deși neplăcută, frustrarea reprezintă un prilej de a căuta soluții adecvate, deschizându-ne totodată către acceptarea limitelor de moment, care vor putea fi depășite, cu puțin efort, într-un moment ulterior.
Expunerea treptată la frustrare întărește imunitatea
emoțională, respectiv capacitatea de a gestiona frustrarea cu un cost emoțional redus. Iată câteva idei care pot fi integrate în antrenamentul toleranței la frustrare:
1. Jocurile de cooperare reprezintă un prilej de a exersa lucrul în echipă raportându-se la un set de reguli. Jucătorii colaborează pentru a câștiga, aflându-se totodată în ipostaza de a-și aștepta rândul. Pentru copiii mici se recomandă jocurile mai scurte. Durata și dificultatea se pot ajusta în funcție de vârstă.
2. Observați și așteptați, lăsându-l să trăiască o doză de frustrare. Deși impulsul ne îndeamnă să sărim imediat în ajutorul copilului, adesea această abordare le creează un deserviciu. Este necesar ca adultul să creeze un spațiu pentru trăirile copilului. De exemplu, dacă el construiește Lego și nu găsește piesa adecvată, este de ajutor să ne abținem să i-o oferim imediat, creând astfel contextul ca el să o caute sau să își verbalizeze nevoia de sprijin. Această abordare implică încredere în abilitatea copilului de a se descurca în situații problematice. În momentul în care el vine către noi, ne putem oferi suportul emoțional, prin disponibilitatea de a rezolva problema alături de el.
3. Încurajați exprimarea și verbalizarea emoțiilor, astfel încât ei să primească mesajul că trăirile lor sunt firești și acceptabile. În acest sens, este important ca adulții să își conștientizeze propria teamă față de emoțiile negative ale copiilor. De multe ori, frica de emoțiile lor negative și gândul că le facem rău atunci când îi lăsăm să le trăiască ne antrenează în încercarea de a le evita cu orice preț. În momentele de frustrare, copiii au nevoie să se simtă înțeleși.
4. Creați spațiu ca ei să observe consecințele naturale ale alegerilor lor. De exemplu, dacă un copil refuză să servească cina ar putea să simtă foame în momentul în care se pregătește de somn. Atunci când el cere să mănânce la ora de somn, îl putem ajuta să înțeleagă că refuzul de a servi cina l-a adus în situația de a simți foame mai târziu.
5. Mențineți limitele și rutinele familiale. Copiii au nevoie de limite sănătoase, așa cum au nevoie de căldură emoțională. Dacă adulții le spun nu din când în când, reamintindu-le regulile, ei își dezvoltă toleranța la frustrare.
6. Creați spațiu pentru propria frustrare. Copiii învață din relația cu modelele parentale, motiv pentru care propriul exemplu de gestionare a frustrării are un impact mai mare asupra copilului decât explicațiile pe care i le oferiți. Este firesc să vă recunoașteți propria frustrare și să vă acordați un moment de liniște pentru a vă calma. Ei vor observa această atitudine și este foarte probabil să o internalizeze.
7. Învățați-i cum să își gestioneze emoțiile copleșitoare: numărați împreună până la 10 sau practicați câteva respirații conștiente pentru a ajuta valul emoției să se așeze.
8. Amânați gratificarea, creând momente în care ei să fie în ipostaza de a aștepta un timp înainte de a primi ceea ce își doresc. Este important ca timpul de așteptare să fie comunicat de la început. De exemplu: „Vin să ne jucăm împreună după ce termin de citit acest capitol.” Pentru a păstra cadrul sigur, este necesar ca adultul să se țină de cuvânt.
9. Ajutați-i pe copii să își recunoască emoțiile și să le verbalizeze. Ne putem apropia de paleta de emoții prin intermediul poveștilor. Identificându-se cu personajele, ei își dezvoltă vocabularul emoțional. Întrebați-i pe copii cum se simt și oferiți-le spațiu să își exprime trăirile.
De asemenea, este important să avem în vedere factorii declanșatori ai frustrării. Copiii sunt diferiți, însă printre cei mai comuni factori sunt: tranzițiile, sentimentul că sunt neînțeleși, situațiile noi sau neașteptate. Alți factori care predispun la frustrare sunt oboseala și foamea. Luând în calcul aceste situații, putem înțelege cu mai multă ușurință reacțiile lor.
Asemenea adulților, copiilor le place să se simtă capabili să se descurce pe cont propriu. De fiecare dată când un copil observă că a reușit să depășească un obstacol, își consolidează încrederea în propriile abilități, motiv pentru care întâlnirea cu frustrarea creează premisa unui adult rezilient, dispus să gestioneze provocări complexe.
Resurse:
