TIBERIU SOARE: „Mergem la Operă pentru a nu uita cine suntem”

FOTO: Marius Michailov

Pentru fiecare dintre noi, muzica bună e aceea pe care o reascultăm cu plăcere, spune dirijorul Tiberiu Soare. Pe care e o plăcere să-l asculți vorbind despre muzică, fie ea simfonică, operă sau rock. Sau despre Concertul Extraordinar de Anul Nou, pe care îl dirijează și organizează de zece ani încoace împreună cu Fundația Calea Victoriei.

FORBES LIFE: Pentru ce mergem la Operă? – așa s-a numit seria de prelegeri organizate împreună cu Fundația Calea Victoriei, pe care le-ați ținut la Opera Națională acum mulți ani, proiect transformat și într-o carte. Pentru dvs. s-a schimbat ceva între timp în răspunsul pe care ar fi să-l dați la întrebarea „pentru ce mergem la Operă”?

TIBERIU SOARE: Pentru mine, din punct de vedere personal, nu foarte multe, doar că mi-am rafinat cumva perspectiva. Încercam să-i fac să înțeleagă pe participanții de la acele conferințe că mergem la Operă pentru a ne bucura de spectacol în sine, pentru a ne deconecta, mergem pentru a ne bucura de muzica aceea superbă care e interpretată de soliști, de orchestră, cor. Dacă dăm toate acestea deoparte, răspunsul ar fi că mergem la Operă pentru a nu uita, de fapt, cine suntem.

Cred că suntem mai mult decât niște simple tuburi digestive animate de diverse dorințe și impulsuri și opera e unul dintre locurile unde ne putem aduce aminte foarte bine acest lucru. Este un loc al anamnezei, nu descoperim neapărat lucruri, ci ar trebui să avem, la modul ideal, senzația că ne aducem aminte de ele.

Ce vă place la operă? Cum s-a produs apropierea dvs. de operă, ce v-a făcut să vă îndrăgostiți iremediabil de ea și să îi deveniți probabil cel mai fidel și pasionat ambasador?

Hazardul. În timpul studiilor nu m-am ocupat aproape deloc de repertoriul liric. Ca toți studenții la dirijat, romantici, viforoși, eram concentrat foarte mult pe repertoriul simfonic, cu precădere pe repertoriul austrogerman de secol XIX, romantism târziu, chiar hiper-romantism, dacă mă gândesc la simfoniile lui Gustav Mahler. De altminteri, lucrarea mea de licență a fost centrată pe analiza Simfoniei a V-a în Do diez minor de Gustav Mahler.

Așadar, prin temperament, eram beethovenian, mahlerian, aplecat spre muzica lui Richard Strauss, Bruckner ș.a.m.d. La sfârșitul studiilor, fiind șef de promoție, mi s-a oferit acest post de asistent în cadrul Universității Naționale de Muzică București și am făcut asistență la clasa de operă. Era nevoie la clasa de operă de un dirijor aflat la început de drum, care să lucreze cu studenții soliști, să lucreze rolurile de repertoriu ș.a.m.d. Vă dați seama că, în momentul în care m-am dus prima dată acolo, habar n-aveam nici cum mă cheamă din punctul de vedere al operei. Tot ce știam era că opera era scrisă, din fericire, tot pe același portativ cu care mă obișnuisem de când aveam cinci ani și jumătate. Există un om căruia îi datorez apropierea mea față de operă, de genul liric, și anume regizorul Hero Lupescu. El a jucat un rol pivotal, pentru că el era cel care preda cursurile de clasa de operă, unde fusesem eu trimis să fac asistență, și trebuia să fac pregătirea muzicală a studenților împreună cu o doamnă corepetitoare, dna Moroșan. Și am rămas absolut uluit pentru că acest om, indiferent ce lucra, cunoștea la perfecție fiecare sunet, fiecare cuvânt care trebuia rostit și, în plus, avea și viziunea a ceea ce trebuia să se întâmple pe scenă. Și mi-am dat seama că dacă cineva poate să înmagazineze atâta informație, nu poate face asta decât cu foarte multă pasiune. Ceea ce înseamnă că omul acesta, pe care eu îl admiram, chiar iubea opera. Ceea ce însemna că merita să mă aplec asupra operei. Acesta a fost începutul și, bineînțeles, după aceea, au urmat ani și multe, multe nopți de studiu pentru a recupera ceea ce nu făcusem pe durata studiilor. Tangențele cu opera existau din punctul de vedere al unui spectator. Ca spectator, îmi plăcea să vin la operă, la balcon, cu studenții. Și atunci am văzut și am ascultat niște spectacole care m-au impresionat, dar păstram o distanță precaută față de abordarea propriu-zisă a genului, să încep să studiez. Acum vă pot spune fără înconjur, din cauza dificultății. Prezenta niște dificultăți aparent insurmontabile pentru cineva care încă n-avea la îndemână tot instrumentalul.

Ați dirijat seria de concerte Mozart ROCKS. Sunteți unul dintre spiritele democratice ale operei, dar dinspre amatorii de muzică clasică există o opinie potrivit căreia rockul și muzica pop/ușoară sunt rudele sărace ale operei și muzicii simfonice. Cu mulți ani în urmă, însăși Angela Gheorghiu spunea despre Andrea Bocelli că nu e cântăreț de operă. Evident, sunt niște deosebiri fundamentale – opera se cântă fără microfon etc. Ce părere aveți?

În primul rând că trebuie să distingem între muzică bună și restul. În fiecare gen există muzică de foarte bună calitate și muzică mai discutabilă, dacă nu de-a dreptul proastă. Muzica bună, pentru fiecare dintre noi, este aceea care merită să fie reascultată. Nu există un termen generic de muzică bună pe care să îl impui unui grup social sau întregii societăți. Dar muzicile acelea care îți vorbesc ție, pe limba sufletului tău, acestea, pentru tine, înseamnă muzică bună și cred că împărțirea în genuri face bine, din punct de vedere taxonomic, e bine să ne organizăm puțin domeniul în care ne mișcăm, dar, în același timp, poate deveni nocivă dacă e aplicată prea rigid. Inutil să amintesc faptul că Andrea Bocelli a cântat Rodolfo în La bohème de Puccini, și probabil că a făcut-o fără microfon și fără niciun fel de suport electronic sau de altă natură. A cântat un rol dintr-o operă. Dacă asta l-a făcut cântăreț de operă sau nu, rămâne treaba publicului și a ascultătorilor să decidă.

În ceea ce privește expresia „ruda mai săracă”, hai să analizăm puțin. Eu cred că sunt mai degrabă urmași. Dacă vorbim despre muzica pop, denumirea sa este, de fapt, o prescurtare colocvială pentru popular music, adică muzica aceea care este cea mai îndrăgită și ascultată într-o anumită epocă. Există o distincție destul de fină între muzica pop și muzica folk, dar ele, de multe ori, chiar se întrepătrund, asta dacă vorbim despre muzica pop, un gen cu care eu nu am foarte multe legături afective, un gen care mă lasă mai indiferent. Cu toate că, din când în când, dau de muzică bună și din acest gen, dar absolut din întâmplare.

Dacă vorbim de muzica rock, registrul se schimbă pentru că sunt împătimit. Muzica rock este urmașa directă a marii muzici și toți marii muzicieni de rock sunt perfect conștienți de asta. Ascultați, spre exemplu, Atom Heart Mother, de Pink Floyd, din punct de vedere formal, din punctul de vedere al modulațiilor, cu alte cuvinte, al jocurilor de tonalități, de culori muzicale, totul respiră acolo un neoclasicism. Ce diferă sunt mijloacele de expresie, tipul de tehnică vocală specifică unui cântăreț rock, dacă vorbim de Roger Waters, dar și de David Gilmour. James Hetfield de la Metallica a luat lecții de canto, iar Mick Jagger era perfect conștient de tradiția muzicală pe care o continua cu rockul britanic. E bine de știut ce au făcut cei de la Deep Purple și, înaintea lor, cei de la King Crimson. Există înregistrări în care sunt prelucrate și cântate, într-un mod absolut onest din punct de vedere muzical, inclusiv muzici ale lui Musorgski din Tablouri dintr-o expoziție. Arta fugii pe chitară electrică, la King Crimson. Sentimentul de apartenență și de continuitate e comun tuturor marilor muzicieni, indiferent de genul pe care îl abordează. Nu mai spun dacă intrăm în jazz, acolo sunt exemple cu nemiluita.

Ce muzică ascultați în mașină? O voce românească din rock pe care ați remarcat-o?

Dacă vorbim de voci din zona noastră, de artiști români, îmi place Minculescu, altă voce care îmi place este cea a lui Kempes, de la Cargo, acestea sunt voci adevărate de rock. Dar pot să vă spun o formație care-mi place și n-aveți decât să vă declarați șocați – ascult destul de mult Paraziții.

În schimb nu ascult niciodată în mașină muzică din domeniul meu ocupațional, niciodată nu ascult muzică simfonică sau operă, am făcut-o de câteva ori și mi-a părut tare rău pentru că nu mai eram atent la condus, s-a dovedit a fi chiar periculoasă. Pentru că încep să analizez ce se întâmpla acolo și mi-am dat seama că nu e deloc bine, era practică, era o tactică pierzătoare, așadar ascult tot felul de muzici, altele decât din domeniul simfonic.

E o opinie personală și sper din tot sufletul să mă contraziceți: cred că nu vom mai avea un scriitor de talia lui Hemingway sau Dostoievski, un compozitor ca Beethoven, Mozart sau Bach, un designer de modă ca Dior sau Yves Saint Laurent, un pictor ca Rubens, Dalí sau Picasso, un regizor ca Fellini sau Scorsese și așa mai departe, putem continua cu exemple din toate artele. Capacitatea noastră de acumulare a cunoștințelor, dorința sau disponibilitatea de a învăța se opresc la un nivel care e departe de „măreție”. Și mă refer aici la cei ambițioși, dispuși la efort, dornici să se instruiască – ce acumulează acești indivizi și ce produc este și va fi departe de marea muzică, așa cum spunea Iosif Sava, de marile romane, de marii maeștri. Nu poți compune ca Mozart dacă nu ai acumulat ca Mozart, nu poți scrie ca Eliade dacă nu ai un bagaj de cunoștințe asemănător cu al lui. Ce părere aveți? Sau, de fapt, fiecare generație de autori și artiști are publicul său?
Bineînțeles că fiecare generație are limbajul ei vernacular. Nu pot scrie ca Mozart și nici n-aș sfătuit pe nimeni să scrie precum Mozart în ziua de azi, pentru că ar fi absolut inutil. În schimb, să înțelegi ce a scris Mozart e altă poveste. Da, face parte din bagajul de cunoștințe obligatorii ale unui muzician. Și pot continua cu acele exemple. Niciodată e un cuvânt mare. Poate că, înainte de apariția lui Mozart, undeva pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, a existat probabil o fire mai pesimistă undeva prin Europa care spunea că niciodată nu vom mai avea vreun compozitor de talia lui X sau Y. Astfel de voci vor fi auzite în toate epocile, e normal să se afișeze o anumită doză de pesimism în ceea ce privește viitorul artelor, pentru că trăim vremurile pe care le trăim. Dar să știți că vremuri interesante – știți proverbul acela de origine chineză, să te ferească Dumnezeu de vremuri interesante – au trăit cam toți oamenii. Iminența apocalipsei – la fel – e comună aproape fiecărei generații care s-a succedat, cel puțin în zona est-europeană, cam de pe la începutul mileniului, și vorbesc de mileniul trecut, așa că eu mi-aș păstra un optimism moderat în privința apariției marilor personalități artistice. Bineînțeles că vor mai apărea personalități, dar trebuie să ai o predispoziție pentru arta respectivă, trebuie să o cultivi și trebuie să dispui și de bagajul de erudiție și cultură necesar pentru a o putea exprima. Problema principală e legată de receptori, nu de cei care produc artă și cultură, aceștia nu mă îndoiesc că vor mai apărea. Nu vreau să intru într-un registru prea grav, așa că mă opresc aici.

Dar problema mea e legată de receptor, faci anumite lucruri, întrebarea mea e pentru cine? Aici trebuie să-mi declar pesimismul absolut. Cine va mai fi la celălalt capăt al firului, cine va recepționa ceea ce vor face marile personalități artistice care vor apărea în viitor? Asta rămâne o întrebare foarte grea și nu aș lansa speculații.

Sunt convins că există un public fidel pentru operă și muzică clasică. Cum îl sporim? Cum îl întinerim? Opera pare o galaxie îndepărtată, ascunsă de străluciri efemere care ne fură ochii, și atenția, și timpul… Cât de influent poate fi un Soare în această situație?

Zero. Nu prea mă interesează chestiunea asta. Recunosc sincer, poate doar în momentul în care aveam răspunderea unei instituții artistice. Chiar și la conferințele mele la care participau tineri, veniți prima dată la operă, scopul expres nu era neapărat să câștig public. Asta e o mentalitate negustorească, nu vreau să supăr pe nimeni, însă eu, atunci când a venit vorba despre muzica de care mă ocup, niciodată n-am putut intra în cadrul mental de tip tranzacțional. Arta radiază. În orice caz, problema întineririi publicului nu cred că este una stringentă, pentru că, din ce-mi dau eu seama, avem cam toate grupele de vârstă în săli, avem spectatori tineri, avem foarte mulți studenți. Inclusiv la spectacolele Operei, dar și la concertele simfonice văd foarte multe persoane sub 30, parcă nu chiar sub 25 de ani. Deci nu cred că se pune neapărat problema întineririi publicului. Lucrurile se vor întâmpla de la sine, dacă un gen trebuie să supraviețuiască sau să dispară, asta se va întâmpla natural. Sporirea numărului, aici nu mi se pare că avem foarte mari probleme. Avem foarte des săli pline atât la Operă, cât și în sălile de concerte. Și nu vorbesc doar de București, inclusiv din țară.

Problema mea nu e legată de număr, ci de calitatea ascultătorilor. Aici nu vreau să supăr pe nimeni, dar, de cele mai multe ori, atunci când intru în contact cu spectatorii, în diverse situații de tip conversațional sau întâlniri întâmplătoare, mă mai oprește cineva și mă felicită. Vin unii dintre ei, un segment probabil redus, ca să fie văzuți, deseori lipsesc criteriile.
M-a întrebat cineva săptămâna trecută – Ce, ai vrea să-ți vină numai eminențe culturale în sală? Un minimum de criterii pe care să le ai la îndemână atunci când asculți muzică ar fi totuși necesare. Și asta se formează în timp, asta o face fiecare spectator prin comparație, dar trebuie să fie comparațiile fiecăruia. Epifenomenal, tot ce se întâmplă în jurul actului muzical, spațiul acela nu trebuie confiscat de nimeni. Și nu sunt împotriva libertății de expresie cu privire la calitatea sau oportunitatea vreunui act artistic.

Fiecare are dreptul la opinia lui, dar din cauza absenței unor seturi de criterii clare ale fiecăruia dintre spectatori, spațiul de expresie în jurul actului muzical poate fi confiscat de anumiți indivizi mai agresivi și mai vocali. Și acesta este un pericol, pentru că ei se erijează în formatori de opinie. Or, vă prezintă o ecuație extrem de simplă, nu poți avea decât două posibilități: ai fost în sală la un concert, cu o orchestră simfonică, ai fost în sală sau n-ai fost în sală? E foarte simplu – da, nu. Dacă ai fost în sală, muzica ți-a spus sau nu ți-a spus ceva ție? Nu trebuie să-ți explici neapărat. Nu trebuie să formulezi ce anume, dar dacă ceva s-a mișcat în tine, dacă ceva s-a dislocat, în sensul bun, în sufletul tău, înseamnă că n-ai fost degeaba în sala aceea.

Dacă n-ai fost, absolut nimic nu va putea înlocui experiența ascultării directe a unui concert ca spectator. Absolut nimic, nicio înregistrare, cu atât mai puțin vreun fel de comentariu scris sau vorbit din partea cuiva. Nimic nu va putea să substituie actul de ascultare directă. N-am nevoie de nimeni să-mi spună dacă ceva a fost sau nu pe gustul meu. Dacă a fost pe gustul meu, nimeni nu ar trebui să aibă un cuvânt absolut de spus în afara mea. Pot înregistra o părere, le pot compara. Dar ce-am simțit eu acolo este al meu și este o experiență strict personală și n-ar trebui să fie influențată de nimic altceva.

Ce program ați pregătit pentru Concertul Extraordinar de Anul Nou, ediția a X-a, din 6 ianuarie, de la Opera Națională București, organizat împreună cu Fundația Calea Victoriei? Care sunt soliștii, cum i-ați ales? Ce este special la acest proiect, cum reacționează publicul?

Am convenit împreună să facem acest concert, alături de noi vor fi pianistul Horia Mihail, vorbesc de soprana Mădălina Barbu și de baritonul Adrian Mărcan, toți trei foarte buni și vechi prieteni și într-ale muzicii și în afara ei. Și am vrut să fie o seară între prieteni.

Avem, în prima parte, Concertul nr. 23 în La major pentru pian și orchestră în interpretarea lui Horia Mihail și avem, în partea a doua, un recital de arii și duete din creația mozartiană în interpretarea celor doi soliști vocali.
Există un element de legătură între ele, și atunci când Horia a propus concertul acesta, eu m-am bucurat foarte tare, pentru că există o legătură frumoasă.

În partea a doua a serii vom asculta o selecție de arii și duete din repertoriul mozartian operistic. Dar când Horia a propus Concertul nr. 23 în La major, una dintre cele mai frumoase lucrări ale genului, m-am bucurat foarte tare pentru că acest concert a fost scris în paralel cu Nunta lui Figaro, în primăvara lui 1786.

În mai 1786, a avut loc premiera operei Nunta lui Figaro, și în timp ce scria la finalul operei, Mozart scria acest concert, așa-numitul concert de subscripție. Cele două lucrări cumva rezonează, adică, dacă ne gândim la atmosfera generală, aceasta amintește mult de Nunta lui Figaro. Dar un lucru și mai interesant este că (concertul are trei părți) în mijlocul părții a 2-a e o parte lentă, foarte frumoasă, iar în mijlocul ei apare pentru foarte scurtă vreme, pentru câteva secunde, se strecoară un fragment care mai târziu va apărea în actul al doilea din Don Giovanni – Ah taci, ingiusto core! Asta e foarte interesant, pentru că nimeni nu va putea să spună vreodată dacă acel terțet din actul al doilea din Don Giovanni a fost inspirat de acest scurt fragment muzical sau invers. Pur și simplu, de atunci, cumva, se cocea ceva în mintea lui Mozart. Acolo putem găsi germenele acelui fragment muzical care avea să fie scris cu un an mai târziu.

O idee muzicală pe care Mozart a decis să o refolosească în Don Giovanni. Atenție, fragmentul nu apare explicit, nu vă așteptați să auziți exact ca în Don Giovanni, dar pentru cineva care cunoaște muzica aceasta, o recunoaște imediat.

Iar partea a treia însumează Nunta lui Figaro și Don Giovanni, pentru că toată partea a treia a concertului e scrisă în spiritul unei opere comice. Practic, temele din acest rondo superb din partea finală a concertului pentru pian sunt, de fapt, niște personaje de operă, doar că expresia aparține pianului solist, un dialog cu orchestra, o operă fără voci, o operă instrumentalizată.

Dar spiritul operistic răzbate cu foarte mare putere în final. Așa că programul s-a nimerit să fie unul, de fapt, foarte unitar. Și asta mă bucură foarte tare.

Ce este special? Atmosfera! Pentru că în viața unui muzician profesionist apar, bineînțeles, numeroase ocazii în care trebuie să te duci să interpretezi cutare sau cutare repertoriu. Concertele pot fi organizate fie într-un cadru, să zicem, privat, fie într-unul public. Ești invitat de o instituție de stat să dirijezi ceva. Când vine vorba de concertele de Anul Nou organizate de Fundația Calea Victoriei, inclusiv atmosfera din repetiții se schimbă. E vorba de a te simți foarte bine împreună cu alți muzicieni și de a-i invita și pe spectatori să ia parte la această sărbătoare a sufletului.

V-am spus mai înainte că mi-am dorit foarte mult, când am început să vorbim despre acest concert din ianuarie 2024, mi-am dorit foarte mult să fie o seară între prieteni, iar aceasta se conturează ca atare și, de asemenea, repet afirmația că primul pe listă e Mozart.