Desigur, vocea Tiei Şerbănescu nu a lipsit în toţi aceşti ani din spaţiul public. Acaparantă, ziaristica şi-a luat partea leului, cariera de scriitoare a Tiei Şerbănescu rămând în plan secund. În 2002, apăruse „Femeia din fotografie“, un jurnal al anilor 1987-1989, cei mai grei din biografia autoarei. Şi acest volum venise la o distanţă mare de precedentul: 17 ani.
Bref, cronica unui sfert de veac. Dar chiar şi aşa, prinsă de rutina cronofagă a jurnalisticii şi a monitorizării politicii româneşti postdecembriste, Tia Şerbănescu a continuat să viseze la un roman. De fapt, la Romanul anilor de tranziţie – aşa, cu majusculă. O spune în prefaţa cărţii din 2002, dar o face cu o oarecare amărăciune pentru că, pe cât de tentantă părea/pare o astfel de întreprindere, pe atât de dificilă e. Să topeşti atâtea fapte, gânduri, ani într-o naraţiune limpede, clarificatoare şi poate chiar vindecătoare… Ar fi prea multe de povestit „pentru ca un biet condei să ţină pasul cu ele, prea contradictorii pentru ca un singur suflet să le înţeleagă şi să le ierte, prea murdare pentru ca din magma lor să iasă o carte curată.“ („Femeia din fotografie“, Editura Compania).
Romanul tranziţiei (încă) nu există, însă cronica acestor ani, da; e consemnată nesmintit în inimitabilele brefuri, numele sub care sunt cunoscute editorialele Tiei Şerbănescu publicate în „România Liberă“, apoi în „Cotidianul“ şi în „Curentul“ de la începutul anilor ’90 până în 2016. Sunt piesele unui puzzle mare cât un sfert de secol. Cele 500 de cuvinte zilnice, pe care obişnuia să le scrie de mână, niciodată la calculator, au fost pentru noi toţi un necesar exerciţiu critic. Succinte, perfecte în acea formulă care îmbină umorul, calamburul şi ironia, brefurile au făcut profilaxie pentru unii, recuperare după dubioase episoade de entuziasm politic pentru alţii. Au funcţionat şi ca antidepresive, într-o societate care ar fi avut nevoie de un DSM numai al ei.
Grila şi regulile.
În privinţa scenei politice de după 1989, lucrurile au fost mereu simple. Tia Şerbănescu aşa socoteşte; are o grilă construită fără nicio cabală, clară, la obiect. Dificilă e însă aplicarea ei consecventă; puţini alţi jurnalişti au făcut un exerciţiu similar. „Cine se apropie de grila mea – care coincidea cu ceea ce atunci erau urgenţe: apropierea de Occident, deconspirarea Securităţii, condamnarea comunismului, libertatea de exprimare, anticorupţie, pluralism politic, justiţie independentă, reformarea statului –, foarte bine, însă cine nu se apropie… despre aceia voi scrie critic. Asta am făcut mereu când am scris despre politică şi asta fac şi acum: pun totul în grilă.“ („Trântind uşa“, Editura Humanitas, 2016)
Şi a mai adăugat două principii de etică, suficiente pentru a o transforma în „Crucişătorul moral al presei româneşti“ (aşa cum nu laudativ, ci corect o numeşte Cristian Pătrăşconiu). Sigur, nu asta i-a fost ţinta; nimic mai străin de cariera şi aspiraţiile ei ca vanităţile faimei. Prima regulă, „cea japoneză“, cere să nu scrii despre cineva vreun lucru pe care să nu i-l poţi spune în faţă. Cea de-a doua te învaţă să fii zgârcit cu propria semnătură: „să nu te iscăleşti mai mult de două ori în aceeaşi zi“. Cred că aceste două principii nu lasă nimic esenţial deoparte. Nimic din cele de care poţi dispune după plac, de vreme ce despre intuiţia şi talentul pentru această meserie se spune că ori le ai, ori e inutil să le mai cauţi.
Două cuvinte despre romanele uitate.
Dacă aţi citit „Trântind uşa“ sau intenţionaţi să o faceţi, vă recomand şi celălalt volum autobiografic al Tiei Şerbănescu, „Femeia din fotografie“, pe care l-am menţionat deja. Sunt lecturi complementare. Dincolo de valoarea lor documentară, cele două cărţi vă vor oferi privilegiul întâlnirii cu un stil impecabil, viu, de o fineţe genuină.
De aici, drumul către cele patru romane publicate în anii ’70-’80 („Balada celor rău iubiţi“, „Mai multe inele“, „Muntele de pietate“ şi „Cumpărătorii“, toate apărute la Cartea Românească) se deschide firesc. Sunt cărţi care merită căutate. Spun asta cu toate că autoarea îşi refuză statutul de scriitoare. „Am ajuns sau am rămas la condiţia de cititor trecând prin jurnalism. Dar dacă e să fixez ce sunt, între scriitor şi jurnalist, evident că nu sunt scriitor.“ Evidenţă care mie îmi scapă…
„ […] mi-am luat şi eu prima Dacie. Carnetul mi-l luasem înainte, după ce urmasem cursurile şi dădusem examenele la şcoala de şoferi. Cele mai grele examene din viaţa mea. Ratasem chiar prima încercare, poligonul, o probă care azi nu mai există şi care impunea trecerea printre jaloane, parcări în diferite poziţii, opriri în pantă, toate cronometrate riguros. Am luat apoi ore suplimentare pentru poligon şi am avut un instructor de la care am învăţat să recunosc de la primele semne o mişcare ratată – o lecţie preţioasă. De cum observa un unghi mai mare al curbei, instructorul exclama: «E termenată lucrarea! De la cap!». Am învăţat astfel că poţi fi sigur pe un exerciţiu doar dacă îl faci de zece de ori la rând fără greşeală. Aşa încât, în ianuarie ’90, după ce-am aflat că Petre Roman e fiul lui Valter Roman şi că Iliescu va candida cu FSN în alegerile din mai, am exclamat, involuntar aproape: «E termenată lucrarea!». La fel, când Emil Constantinescu, alternativa CDR, a anunţat că punctul 8 de la Timişoara s-a şi realizat prin alegerea sa ca preşedinte, m-am trezit murmurând: «E termenată lucrarea!»“.
(Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu, „Trântind uşa“, Editura Humanitas, 2016)
Foto: arhiva Editurii Humanitas