Actul 1
A juca și a te întâlni
Cu Dorina Chiriac m-am întâlnit în cafeneaua Comediei din Centrul Vechi, chiar în mijlocul unei discuții despre lemn și spații mici. Și-am ajuns rapid la concluzia ei: noi de fapt suntem… neîntâmplați. Una peste alta, mi-am făcut curaj să scot întrebările din mine. Ochii mari par a privi direct în cotloanele gândurilor mele în timp ce-i mărturisesc că am văzut premiera spectacolului și că mi-a părut plin. Dorina nu e de aceeași părere și-mi spune că premierele sunt, de obicei, cele mai slabe spectacole, pentru că abia atunci personajul se întâlnește cu publicul. „E vorba de faptul că, deși nu ești niciodată gata, copilul trebuie totuși să se nască la timp și atunci când încă nu te-ai îmbrăcat de tot. Te înfățișezi într-o formă care poate fi văzută. Ce e frumos la teatru, spre deosebire de film, este acest… work in progress. Dacă la premieră înfățișezi varianta ta, după aceea, la fiecare spectacol, împreună cu publicul, descoperi la nesfârșit nuanțe noi“.
Dorina vine mereu cu ore bune mai devreme la teatru, pentru că, îl citează pe Ștefan Iordache „Am nevoie de timp să scot strada din mine“. „Nu fac nimic special înainte de spectacol, dar stau în teatru. Îmi aduc aminte că sunt actriță. În rest sunt un civil cu o obișnuită viață personală. Iar teatrul e vacanța“.
Intrăm apoi într-o discuție din care n-aș mai pleca niciodată și care se construiește în jurul actului artistic. „A juca nu înseamnă a mă preface ci a mă plasa într-o situație și a reacționa în situația respectivă“. Actorul parcurge un drum psihologic, într-o situație în care nu se află în mod real și reacționează, cu expresivitatea sa corporală, cu mimica, cu gestica, cu totul. „Probabil dacă n-aș fi într-un teatru, aș fi legată. Și uite așa e legal ce fac eu.“
Actul 2
Cine e Dorina Chiriac?
„Am 43 de ani și nu mai încerc să controlez lucrurile care se întâmplă, să le găsesc sensul, deși sunt convinsă că au unul. Simt că trebuie să le parcurg, și nu blazat ci activ. Acum mă concentrez pe acțiune mai mult decât pe reflexie“.
Dorina recunoaște că meseria de actriță o încurcă în a pune degetul pe identitatea ei. Însă tocmai acest „defect“ este un dat care îl face pe actor să fie mobil interior și să îmbrace mai multe caractere. Pentru că are posibilitatea de a fi în toate felurile. „În general, am refuzat mai multe roluri decât am făcut. Și vorbesc de roluri importante. Însă eu nu joc roluri, ci accept întâlniri. Întâlnirea cu un text, cu un regizor, cu o echipă. Nu ajunge o partitură cu un nume puternic să mă atragă. Dacă simt că în acea conjunctură nu există o provocare sau nu aflu nici un lucru nou despre mine ca ființă, atunci nu mă bag. Pentru că nu-mi plac drumurile umblate, nu-mi place să merg pe unde am mai fost. Și dacă se uită cineva la rolurile pe care eu le-am jucat sau la întâlnirile pe care le-am avut, ele sunt diferite“. Până și transformările fizice parcurse de Dorina sunt diferite, însumând pe rând o casnică – fondantă, o Ioana d’Arc, o fetiță metalistă, un bufon extravagant sau un cetățean turmentat. Iar acum, o „scorpie neîmblânzită“.
„Mă folosesc de ajutorul scenografic, mă ajută să compun. Actorii sunt la bază oameni timizi și doar pe scenă prind curaj să facă, precum Cyrano de Bergerac, declarații de dragoste publicului. Și repetițiile le parcurg ajutându-mă de elemente care mă ajută să devin. De exemplu, pentru rolul Catarinei din „Îmblânzirea Scorpiei“, am repetat cu perucă“.
Actul 3
Catarina, femeia revoltată
Cum de a ales rolul scorpiei lui Shakespeare? „Am avut nevoie să joc o femeie. Aveam nevoie să mă duc într-o altă extremă față de ultimul rol pe care l-am lucrat, fetița metalistă în regia lui Afrim“. Ce este provocator este să transmiți mesajul piesei pentru a fi credibil astăzi, într-o lume în care, există încă o mișcare feministă.
„Îmblânzirea Scorpiei“ nu este despre o scorpie ci este „despre o femeie neiubită care se opune regulilor lumii în care trăiește. O femeie altfel, diferită de majoritatea și care se îmblânzește prin iubire“. În definitiv, întreaga piesă este despre iubire. Catarina trăiește într-o societate patriarhală în care femeile nu stau în același plan cu bărbații și atunci ea se revoltă. Nu este o scorpie, ci o femeie revoltată. „Ce face Petruchio? Petruchio nu încearcă s-o schimbe fundamental și esențial, nu încearcă să facă din ea o ascultătoare, ci să-i domolească acțiunile, prin iubire. E de fapt o poveste de dragoste, care, nefiind la vârsta lui Romeo și-a Julietei, se petrece la un alt nivel.“
Spectacolul are momente în care anumite stări sunt subliniate de muzică. Prea puține, pentru că Dorinei i-ar fi plăcut să cânte mai mult. (Și da, are o voce extraordinară!). „Catarina este orice femeie, ușor mai deșteaptă decât media, care nu se poate integra într-o lume prefăcută. Își găsește salvarea prin iubire, așa cum o face și Petruchio“, interpretat magistral de Alex Bogdan, despre care Dorina are numai cuvinte mari de spus.
Actul 4
Exercițiul emoțiilor
Yuri Kordonsky, un mare regizor rus, spune la un moment dat că “dacă parcurgi cinstit meseria de actor, ai privilegiul de a trăi mai multe existențe“, lucru pe care nu poți să-l faci altfel. Dar condiția este să-l parcurgi cinstit. Despre cinstea asta îmi vorbește cu nesaț Dorina. Despre cum teatrul nu ar trebui să fie o rutină, ci o binecuvântare și presupune pe lângă norocul unor conjuncturi și o structură interioară specială. „Nu m-am întrebat niciodată ce altceva aș fi putut face pentru că fac suficiente exerciții de imaginație pe scenă. M-am oprit aici, la procesul continuu de psihologizare“.
Emoția se exersează, exercițiul tandreții, al compasiunii, se exerseaza între noi oamenii. Cădem de acord că media îngreunează acest exercițiu. Că ne prefacem în pietre, privind rece, detașat orice întâmplare. „Lipsa exercițiului interacțiunii afective între oameni face ca oamenii să nu mai citească emoția. Pur și simplu nu se recunosc în ea. În realitate, există o separare a oamenilor, ne manifestăm mai ușor prin gadget-ul ăsta (îmi arată telefonul), decât cu cineva care se află în față noastră. De fapt, ne amputăm niște forme de limbaj“.
O întreb pe Dorina, apropo de emoții, dacă există un moment al ei preferat, în spectacol. Sigur că există, ține tot de întâlnire, însă nu este același și pentru public. „Este o secvență în partea a doua a spectacolului între mine și Petruchio, ne întâlnim, noi doi actori-partneri: momentul în care ne certăm pe haine. E o luptă pe orgolii acolo. Acolo, emoțional, ne conectăm sublim“.
Nu știe cu ce vor pleca spectatorii după această piesă, însă știe ce câștigă ea de la întâlnirea cu Shakespeare. „Plec cu credința întărită că războaiele nu conduc la nimic pozitiv. Există întotdeauna și o altă cale, nu numai cea de atac. Pentru rezolvarea oricărei situații, mai ales când pretinzi că iubești. și mă refer la toate felurile de iubire. Și pentru că există întotdeauna altă cale, ceea ce învăț eu este să mai dau timp, să nu reacționez la impuls. Și să-mi creez reflexul de a găsi o altă cale la agresiune. Mai e o cale“.
Cu Dorina am vorbit mult despre teatru, până când s-a hotărât soarele să-și facă de cap în altă parte. M-am dezlipit cu greu de omul-actor și de ceea ce am primit. Cum foarte bine spune Dorina, „teatrul îți modifică structura, ADN-ul. Îți cere: reconfigurare traseu“. Măcar pentru un timp, până la următorul spectacol.
Cortina cade. Sfârșit.