În ziua în care mi-am cumpărat cel de-al nouălea pulover marinière, câteva ore mai târziu, cineva îmi trimitea o poză cu volumul meu pe puntea unei bărci. Ar putea părea o frază ficțională frumoasă despre coincidențe, inefabil și gesturi neîmprumutate, dacă nu s-ar fi întâmplat cu adevărat, când eu stăteam întinsă, trecându-mi mâna prin păr și buzele franjurate, peste o țigară umezită. Mi-am amintit de ambarcațiunea lui Patti Smith – Chris Craft Constellation, de Tanger, portul de escală al scriitorilor generației beat, de dragostea dintre Cohen și Marianne, de bucata de sticlă de mare, pe care mi-o doresc, de parfumul Une nuit nomade, de drumurile mele scurte și de picioarele mele lungi.
Cine o va salva pe fata de împărat care aruncă de la geam mere de aur?
Scriu trist, pentru că optimismul, în opinia mea, e ceva în exteriorul nostru, spre exemplu, un cuplu de îndrăgostiți mergând pe jos, de mână, la asfințit sau la răsărit, cum definea optimismul Kieslowski. Tot un gest neîmprumutat.
Timpul e un bun comediant, știu că mi-am spus aseară, când am realizat că singurele lucruri asupra cărora n-am putere sunt gesturile. Mă pot despica la fel de bine cum mă pot reîntregi. Rămân la aceeași dorință: creează un spațiu îmblânzit, te rog!, pe care o trasez cu degetele în aer.
În timp ce scriu, am în fața mea două obiecte pe masă, care poartă în ele inefabilul unui gest neașteptat. Primul este o camee parfumată Cire Trudon, primită în dar, într-o seară, de la Diana, beauty adviser la Madison, al doilea este un lanț primit ieri de la Nadia, o doamnă cu care mă întâlnisem să îi înmânez ceva. Le privesc cu sentimentul că exist pentru unii oameni.
Este aproape nedemn să spun, în această zi de toamnă, cu soare violent, că am nevoie de gesturi, la fel ca de țigări și de nori. Mi-a spus cineva într-o noapte: „Dansează viața asta”. Mă gândesc că ar trebui s-o fac. Am pantofi frumoși.
Cum ești?, se aude tot mai rar aici. Întrebarea asta este poate gestul cel mai așteptat, iar confesiunea asta poate cel mai patetic gest. Nu mă mai tem de multă vreme să-mi pun la fereastră vulnerabilitatea. Și ea tot o perdea este. Pe zi ce trece, realizez că, în mine, gesturile sau lipsa lor creează spațiul la care mă raportez cel mai des.
Nu sunt un om al timpului meu, e clar. Încă mai pun ibricul cu cafea pe foc dimineața, încă consider un gest de tandrețe să primesc flori, încă îmi cumpăr dresuri din mătase, încă trimit mesaje celor dragi fără a primi de multe ori răspuns, încă mă îndurerează asta, încă port garoafă în buzunarul de la piept, încă, încă, încă… mai cred că lumea este o frumoasă utopie. Încă, serile, mă uit spre telefon, dacă dinspre el va veni un semn. Mă încurajez spunând că până și dinspre mare poate veni un sunet la un moment dat.
Cât de efemeră este permanența, zic, și îmi strâng picioarele la piept, și de ce am nevoie de atâta tandrețe?
Aș putea scrie un manual despre cum să trăiești înfrânt, aș putea scrie oricând un tratat despre zile cu unt pe pâine și singurătate sau o micuță carte despre inocența gesturilor neîmprumutate. Dar pâinea mea nu e artizanală, iar înfrângerea nu a fost considerată niciodată un triumf. Persoana apelată este angajată într-o altă posibilitate de a eșua, îmi zic din nou.
Mă întorc la gesturi, așa cum toată viața m-am întors spre bleumarin. Există cel puțin un om cu care aș putea vorbi despre toate astea, căruia i-aș putea spune că părul meu se înmoaie în miere doar toamna și în mâinile lui, că în orice buzunar mă cauți am o bomboană mentolată, că Minulescu mânca în fiecare seară cartofi prăjiți, că vecinii mei au rodii în curte sau că anemonele sunt cele mai tandre flori. Există cel puțin un om surd, care n-ar auzi nimic din toate astea. Există cel puțin un om care mi-ar spune zâmbind: mai ai o bomboană și pentru mine?
Scriu acest text pentru cei singuri și pentru un bringing back al gesturilor și al tandreții. O întoarcere spre timpul când câteva vorbe scrise în miez de zi sau miez de noapte primeau răspuns, când luatul de mână era garanția unor sentimente nu de moment, când puteai recunoaște pe cineva după miros, când atingerea nu era speculativă. Se spăla părul cu mușețel pe atunci, era frig în noiembrie și lenjeria intimă nu era roșie.
Am vrut acum să trimit acest mesaj: în acest oraș, în care încerc să produc o mică fărâmă de serotonină mâncând un currywurst, în acest oraș duios, unde oamenii miros a fier și a balsam de rufe, am vrut să-ți zic take these stones, build something. M-am răzgândit în ultima clipă. Ar fi fost inutil să vorbesc despre trăiri de moment.
Mă întorc la viața mea, cu un buchet timid de flori în brațe și un miros particular de cuișoare, care îmi amintește ceva neclar, cu picioarele mele nesigure, o cutie de ciocolată și speranța că în cutia poștală voi găsi într-o zi o frumoasă scrisoare de dragoste, nesemnată, al cărui scris îl voi recunoaște. Voi lăsa anonimitatea străină și calda intimitate a momentului să umple inima mea.
G mă ține de mână uneori și îmi spune că va fi bine. În ochii săi, mâine e promisiunea unui azi mai bun. Ce bine că există G și ce bine că toți ceilalți sunt de piatră.