Cum arată în realitate secolul XXI? Cercetare de top, achiziții științifice de vârf, în linia întâi, schimbări climatice, dezbinare, zbucium, conflicte, boli – o epocă a contrastelor. La nivelul comunității în care trăim vedem familii în care părinții sunt profund implicați social, copiii sunt fie în comunități școlare de tip after school, fie în îngrijirea unui adult din afara familiei. Desigur, orice om de bună credință va recunoaște că fără eforturi nu poți asigura copiilor tăi o educație bună, un trai decent. Asistăm la un paralelism între lupta nebună pentru afirmare socială și, din păcate, la deteriorarea celei mai importante relații din viața noastră de părinți: relația cu copilul nostru, implicarea noastră profundă și totală în a ridica puiul de om pe care avem șansa să îl fi primit în DAR.
Copiii noștri cresc singuri, în fața ecranului calculatorului, tabletei sau a telefoanelor din ce în ce mai performante
Părinții nu le mai spun povești seara pentru că acum copiii au calculator. Părinții nu mai au timp să îi întrebe pe copii cum le-a fost ziua, pentru că sunt mult prea obosiți, tracasați de grijile zilei de mâine, nu mai consideră că este necesar să îi sărute pe frunte și să îi închine de „noapte bună”, pentru că este mai important emailul pe care trebuie să îl trimiți șefului sau, și mai grav, să răspunzi la nu știu ce comentarii pe Facebook. Este perimat să mai spui
„Tatăl nostru“ cu copilul tău seara – pentru că în 2021 ești atât de liber
în gândire, încât a te ruga sau a vorbi copilului tău despre Îngerul păzitor rămân istorii depășite.
Tot ca o paralelă – fără a face apologia altor vremuri – înainte părinții își făceau timp să stea la masa de seară cu copilul lor, oricât de obosiți veneau de la serviciu și nu lipseau în nicio seară poveștile cu care își adormeau copiii. Acum promovarea esteticii urâtului, a violenței a ajuns la rang de acceptanță a diversității în unitate. Mă întreb dacă realizăm cum distrugem valorile din sufletul copiilor noștri?
Realizăm ce le facem și în ce direcție îi îndreptăm în virtutea unui modernism mult aclamat?
Deunăzi, recomandam unui părinte să înscrie copilul la cursuri de pian sau la pictură, pentru a-l învața cum să își controleze anxietatea, neîncrederea în sine, cum să își echilibreze sufletul frământat, cum să-și exprime sentimentele. Tatăl, politicos, dar vizibil iritat, mi-a răspuns pe un ton ferm: „Nu pierdem vremea cu așa prostii. În Lumea de astăzi, copilul trebuie să știe că Lumea de afară e rea, că banii sunt tot ce contează. Ce să facă cu pianul sau cu pictura? Poate să învețe să zugrăvească să câștige și el un ban…“
În urmă cu câțiva ani vorbeam cu părinții despre necesitatea dezvoltării inteligenței emoționale a copilului ca piatră de încercare în a construi personalitatea unui viitor adult de succes… Simțeam că am în părinte un partener în creșterea și dezvoltarea copilului său.
Acum, părinții sunt grăbiți, bifează actul medical în agenda supraîncărcată, comunicăm prin sms, iar dacă sunt invitați să programeze un control profilactic anual al copilului lor îți va răspunde: „Da, programăm cândva, acum nu am timp”.
Copilul dvs. are nevoi nerostite
Dacă astăzi nu l-ați întrebat: „Ce faci tu dragul meu?”, nu ezitați, pentru că mâine va fi adult și nu va ști cum să gestioneze creșterea propriului său copil. Va considera că a fi dur este o modalitate de succes în creșterea copilului. Realizăm oare câtă nevoie are un copil mic sau adolescent să fie sănătos emoțional? Să învețe despre frumos, bine, adevăr, despre a fi de folos celor din jurul său, empatie sau compasiune. Să învețe despre echilibru și despre a discerne între bine și rău, fără a încalca libertatea altuia. Unde poate învăța un copil și mai ales unde se cristalizează personalitatea sa? În două locuri: acasă, în familia lui, și la școală, prima comunitate în care va fi acceptat și pe care o va putea accepta cu succes, dacă va reuși să exprime acea „chimie“ numită „inteligență emoțională“ – cea menită să faciliteze procesul de adaptare în Lumea noastră. Un copil sănătos fizic și psihic va accesa cunoașterea ușor, va învăța să o iubească – situația școlară fiind rezultanta acestei bucurii de a accesa informații noi. Un copil cu nevoi speciale, intrat în comunitatea școlară cu traume induse de mediul familial (frică de oameni, frică de contacte, teamă de a vorbi în public, astfel încât cineva să râdă de el, frică de a nu greși) va avea probleme de adaptare care vor putea face foarte dificil acest prim pas al intrării și apoi a acceptării lui sociale.
Școala este prima noastră distanțare de casă, de părinți, fiind în același timp și primul loc unde „stăm pe picioarele noastre”. Cum facem ca acest pas să fie unul de succes pentru copilul nostru? Avem câteva repere de bază: sănătatea fizică și psihică, existența și implicarea activă a întregii familii, oferirea suportului prin ascultarea activă a copilului nostru zilnic, modelele umane de care este înconjurat, educația continuă pe care i-o dăruim copilului nostru acasă, încă de dinainte de momentul nașterii lui. Formarea personalității unui om începe din uterul matern. Cât reușim să îi transmitem suportul nostru, aprecierea pentru reușite, învățămintele din momentele grele pe care le traversează, exact atât de rezistentă va fi temelia pe care el se va ridica într-o viață de om.
Mă întreb – retoric desigur – dacă în centrul marilor religii ale Lumii stau principiile Iubirii și Iertării, Blândețea și Bunătatea, Cunoașterea și Înțelepciunea, noi, ca părinți, ce fel de Lume dorim să lăsăm copiilor noștri în anii care vor urma? Ce fel de valori dorim să le imprimăm și pe care și ei să le poată transmite copiilor lor?
Consider că definiția atribuită lui Malraux ar trebui să ne impulsioneze pe toți să avem mult mai multă grijă în acest secol de copiii noștri, tocmai pentru a face din el un Secol-Lumină.
Cu respect, pentru frumusețea și sănătatea sufletului fiecărui copil,
Valeria Herdea
Dr. Valeria Herdea, medic primar Medicină de familie, Asociația Română pentru Educație Pediatrică în Medicina de Familie (arepfm)
